Despre Bogdănel și nu numai

Primele serbări pe care mi le aduc aminte sunt cele din clasele I-IV. Mai mult ca sigur că am avut parte de ele și la grădiniță, dar memoria mea refuză să facă un efort atât de mare. De fiecare dată, ritualul era cam la fel. Tovarășa (da da, tovarășa) învățătoare ne distribuia fiecăruia câte o strofă dintr-o poezie patriotic-muncitorească pe care noi trebuia să o învățăm ca pe Tatăl Nostru (eram în anii `83-`87). Asta era  în ton cu Epoca de Aur când la fiecare serbare trebuiau  glorificate faptele de mare eroism ale Tovarășului. Apoi urmau piesele umoristice în care de fiecare dată participanții, foarte emoționați la vederea părinților și a bunicilor din sală, uitau ce aveau se spus și deveneau o înșiruire de ăăăă…mmm…îîî… Bieții părinți suportau cu stoicism bâlbele noastre și apoi ne aplaudau frenetic. Și ca o încununare a tuturor talentelor literar-artistic-muzicale ale clasei noastre pe scenă apărea Bogdănel. Copilul firav și speriat era un demn urmaș al lui Paganini (nu dășchide goagălul că te sparg, nu știi cine e Paganini???) și la fiecare serbare ne încânta cu o partitură- aceeași de fiecare dată- în care pur și simplu chinuia biata vioară până când exploziile de aplauze ale colegilor și părinților exasperați îl forțau să înceteze teroarea acustică. Bietul Bogdănel a emigrat cu familia în Franța prin 1988 și nu mai știu nimic de el, dar vă rog să mă credeți că performanțele lui violonistice semănau perfect cu mienunatul pisicuțelor care se adună seara în spatele blocului meu. Oricum, după reprezentația de vioară, aplauzele și strigătele de Bravo!!! erau atât de puternice încât era clar că serbarea atinsese limita răbdării părinților și se trecea la degustarea de prăjituri și Brifcor…

Epilog

Anno Domini 200… undeva într-o unitate militară.

Rupți de foame și de oboseală, cei trei soldați cotrobăiau prin birouri după ceva de mâncare, dar fără prea multă speranță. La bucătărie nu mai găsiseră nimic și până la masa de dimineață era mult. La un moment dat, în disperare de cauză încercară și în biroul maiorului. Firește nu era nimic de mâncare, dar privirea le căzu pe o valiză diplomat lângă care se afla o pungă cu ouă de găină. Nu aveau unde să fiarbă ouăle, așa că erau gata să plece de acolo, când unul dintre ei se duse hotărât la geanta diplomat. Deschise geanta în care se aflau mai multe documente mai mult sau mai puțin secrete și cu grijă scoase ouăle din pungă așezându-le calm în geantă. Apoi închise geanta încetișor și o puse pe scaunul maiorului. În momentul următor își luă avânt și trase un șut puternic în valiza plină cu ouă crude. Valiza zbură în capătul celălalt al încăperii. Ceilalți doi soldați prinseră curaj și timp de vreo două minute au dat cu  bocancii în valiză de parcă era o minge de fotbal. Apoi o șterseră de praf și o așezară cu grijă pe birou. În secunda următoare fugeau cât puteau de repede spre dormitoare. În spatele curții maiorul urla din răsputeri la un grup de soldați nou veniți ”DREEEPȚI… CULCAT… DREEEPȚI… CULCAT…”

Strict autentic