Am făcut cunoștință cu jocul de șah în copilărie. Mulți ani, mama și bunica mea jucau șah în fiecare după-masă. Trei partide ca să nu fie discuție cu privire la învingător. În momentele alea nu aveam voie să ne apropiem de cele două jucătoare. Bunica își pierdea repede concentrarea și riscam să își piardă o piesă importantă, ceea ce atrăgea represalii rapide asupra noastră, a copiilor. Personal nu îmi plăcea șahul. Mi se părea prea static și prea complicat. Mie îmi plăcea să bat mingea aia de 18 lei până o spărgeam. Sau să arunc cu pietre în borcane aranjate frumos pe stâlpi de beton cu fire electrice pe ele. Normal că borcanele se spărgeau. Unele din ele aveau murături stricate în ele și zeama lor curgea pe stâlpi. Foarte haios.

Pe la 11 ani după ce ne-am mutat la bloc, am avut un vecin cu trei ani mai mic, care mânca șah pe pâine. Nu îi plăcea să alerge sau să joace fotbal. Ieșea afară cu tabla de șah în mână și căuta un partener. La început am crezut că îl pot bate ușor, dar am încasat-o așa de rău, că am început să urăsc șahul. Vecinul meu participa la turnee pentru copii și de cele mai multe ori se clasa în primii trei. Bravo lui. După ce am crescut, am mai jucat de cîteva ori cu mama, dar luam bătaie mai ceva ca Robert de Anjou la Posada. Atunci mă enervam, pe bună dreptate și cu lacrimile curgând șiroaie pe obraji, refuzam să mai joc. Uneori mama mă lăsa să câștig și atunci mă simțeam ca Lev Petrosian, Mihail Botvinik și Gary Kasparov la un loc. Normal că nu mă prindeam de fentă și credeam că am câștigat pe bune. Până la urmă am ajuns la concluzia că poți fi bun la sah dacă ești născut pentru așa ceva, deci am rămas la jocurile mele de fotbal și spart borcane aranjate pe stâlpi.

Zilele trecute un coleg, mare amator de seriale și mâncare bună mi-a spus de un serial nou și foarte interesant. Despre o femeie genială la șah care își doboară toți competitorii. În aceeași seară am intrat pe net și am văzut toate episoadele, până noaptea târziu. Da, am rămas impresionat. Serialul este foarte bun. Din păcate nu este inspirat din realitate, dar partidele prezentate în film au fost jucate în realitate. Dacă nu ați văzut Gambitul Damei, vă sfătuiesc să o faceți. De preferință într-un weekend cu un bol mare de popcorn lângă voi. Să nu vă mirați dacă după aceea veți deveni un fan împătimit al șahului. În fond și la urma urmei, șahul este un sport la minții și al dezvoltării sinapselor neuronale. Și în ultima vreme se pare că avem nevoie tot mai mult de asta. Iar dacă dintr-o eroare nefericită pierdeți partida, puteți lua piesele și să șe aruncați în capul adversarului… vă veți simți mai bine după aceea… când le veți căuta în genunchi și în coate prin toate colțurile camerei…

Epilog

Mișcarea din titlu nu există în șah. Dama nu face rocadă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s