Dimineața era noroasă și nenea Jean se simțea bine dispus. Primele două cafele le dădu gata în jumătate de oră povestind cu colegii mai tineri. Azi era hotărât să nu lucreze nimic, așa că, ajuns în birou se uită cu scârbă și greață la cele două lucrări pe care tocmai le primise. Hotărâ să le arunce într-un colț de birou până săptămâna viitoare. Dădu drumul la televizor și se delectă cu o țigară, deși de vreo doi ani era interzis fumatul în spații închise. Asta îl făcu să savureze țigara cu și mai mare poftă.

La un moment dat nenea Jean își aminti că de vreo două zile nu îl văzuse pe Traian. Să fie oare bolnav? Nea Jean se ridică cu greu din scaunul care scârțâia din toate încheieturile și cu pași apăsați purcese spre biroul colegului său. Deschise ușa și rămase uluit în prag. Biroul pe care îl știa ordonat era plin de hârțoage aruncate alandala, iar Traian, alb la față și încercănat, abia se vedea de după maldărul de hârtii. Traian se opri din scris și îi aruncă o privire disperată către nea Jean. ”Îmi cer scuze nenea Jean, dar nu apuc să termin tot ce mi-au dat. Nu te pot ajuta deocamdată, îmi pare rău. O să fac sărbătorile astea la birou… îmi cer mii de scuze…” Nea Jean se uită cu milă la Traian, îi spuse vreo două cuvinte de încurajare și ieși pe ușă. Închise ușa după el și brusc constată cu uimire și chiar stupoare că nu putea să își miște picioarele. Pe moment crezu că îl lovise damblaua, dar era altceva. Privirea aceea… privirea aceea a lui Traian o știa de undeva. Brusc își aminti. În urmă cu peste douăzeci de ani, Jean mic și slab în spatele unui birou se chinuia cu un munte de hârtii de rezolvat. Îngropase amintirile acelea cât putuse el de adânc, ca să nu se mai întoarcă niciodată, dar acum erau acolo, lângă el, aproape palpabile. Încă simțea în nări mirosul cernelii de la mașina de scris cea veche. Dacă întindea mâna aproape că putea să o atingă.

Brusc nea Jean simți cum sângele îi năvălește în tot corpul. Înjură hotărât și trase un picior la ușa de la biroul lui Traian că aproape o rupse. Bietul Traian se sperie când îl văzu în pragul ușii. ” Traiane… lasă hârtia aia jos în momentul ăsta!! Dă-te de la birou și fugi jos după două cafele! Mari și negre! Urgent!” După un moment de buimăceală, Traian ieși aproape în fugă din birou. Nea Jean își scoase ochelarii, se așeză tacticos în scaun și începu să pună în ordine toată hârțogăraia aia haotică. Mai întâi sortă ce era urgent, apoi le puse în ordine cronologică, apoi în ordine alfabetică. După ce hârtiile erau așezate ordonat pe birou, începu să le rezolve. Una, două, zece, douăzeci. Nenea Jean vorbea de unul singur, mormăind, în timp ce teancul de lucrări se micșora, iar Traian îl privea cu gura căscată, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă. Unde era nenea Jean care înjura și când avea de rezolvat și cea mai simplă lucrare? Tânărul clătina încetișor din cap și privea cum nenea Jean părea că e posedat. După ce ultima hârtie a fost pusă la locul ei, nenea Jean se uită la tânărul său coleg, acum complet amuțit. ”Măi copile, dacă te mai stresează ăștia cu tâmpenii din astea să vii să îmi spui. Hai, ia-le și du-le la semnat. Și să nu sufli vreo vorbă despre mine că te ia mama lu proces verbal, ai înțeles? Și de sărbători te duci acasă ca tot omul și te bucuri de ai tăi, comprende? Hai, ia astea de aici și să mergem la cantină că nu mai pot de foame” Și nenea Jean începu să coboare treptele fredonând un cîntecel. Simțea că ar putea devora un bizon pus la proțap și vreo șapte halbe de bere… de un litru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s