Ultimul asediu

Undeva pe bătrînul continent, cam la 3205 ani după încheierea Primului Războiului Troian…

Dimineața era umedă și rece, dar bărbatul nu avea să o uite prea curînd. Se urcă încet pe zidurile cetății așa cum făcea de cîteva luni bune, ca să arunce o privire dis de dimineață. La început crezu că e doar o iluzie, dar cînd în sfârșit văzu linia puțin îngroșată de la orizont, inima începu să îi bată cu putere și mîinile să îi tremure. Erau acolo. Cei de care se temea, veniseră. Nu, nu era nici o iluzie, erau acolo și împresurau cetatea lor de jur împrejur. Știa că la un moment dat urmau să ajungă și la ei, dar sperase pînă în ultimul moment că îi vor lăsa în pace și vor pleca mai departe. Se pare că nu era cazul. Oamenii veniți din alte ținuturi le povestiseră adesea în jurul focului de tabără despre ei. Nu aveau nume, apăruseră de nicăieri sau mai degrabă din pustiurile Asiei și porniseră încetul cu încetul să cucerească toată lumea. La început erau puțini, dar pe măsură ce trecea timpul, rândurile lor se tot îngroșau. Nu se grăbeau, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Rând pe rând înconjurau cetățile și nu plecau de acolo până ce toți cei dinăuntru nu veneau în rândurile lor. Apoi se urneau mai departe, spre alte cetăți. Mergeau pe jos și erau conștienți că simpla lor prezență inspira o teamă soră cu moartea.

În prima zi, aproape toți cei din cetate au urcat pe meterezele cetății ca să îi vadă, să se convingă cu ochii lor. Linia subțire de la orizont începea să se îngroașe tot mai mult. Mai aveau totuși cîteva zile bune până să ajungă la ei. Lipsa lor de grabă te înnebunea pur si simplu. De acum, dimineața și seara, bărbatul se urca pe zid și măsura din ochi cît mai au până să ajungă la cetatea lor. După câteva zile, deja se vedeau bine cu ochiul liber. Erau mulți, din ce în ce mai mulți. Bărbatul știa ce avea să urmeze și deși își storcea mintea, nu găsea nici o rezolvare. Din spusele călătorilor, oamenii aceia mărșăluiau pur si simplu pînă înconjurau cetatea. Apoi stăteau acolo fără să se miște până când cei din cetate veneau unul câte unul alături de ei și le îngroșau rândurile. După ce pustiau cetatea, plecau mai departe, fără să aibă o țintă anume. Părea că vor să strângă alături de ei toată omenirea, fără să fie prea clar ce vor să facă după aceea.

Într-un final, după câteva săptămâni de așteptare, veni și ziua în care gloata aceea de oameni se opri în fața cetății. Pur și simplu se opriseră și așteptau, fără să scoată un cuvânt. Nu au trimis nici un sol ca să le spună celor din cetate să se predea. Doar stăteau și îi priveau pe cei de pe ziduri cu ochii stinși. Teama se citea pe fețele celor asediați. După câteva zile, cu nervii întinși la maximum, cei din cetate au început să iasă în grupuri mici și să se alăture hoardei care îi primea în rândurile ei fără un murmur. Apoi din nou așteptau. Zi după zi, numărul celor din cetate scădea. Bărbatul se obișnuise deja să stea pe zid și să îi privească. La început simțise teamă, dar acum îi era doar o imensă lehamite. Era conștient că în scurt timp toți cei din cetatea asediată vor ieși și vor trece de partea hoardei. El nu simțea nevoia să o facă. Era doar curios să vadă ce urma să se întâmple după aceea. Așa că se hotârîse să fie ultimul care va părăsi cetatea. În ultima noapte petrecută în cetate, la un moment dat din cauza epuizării adormi buștean, un somn fără vise. Se trezi dimineață absolut buimac de cap. Ridică privirea obișnuit să vadă mulțimea care înconjura cetatea, dar spre uimirea lui, nu mai era nimeni. Peste noapte, hoarda plecase așa cum venise, în cea mai mare liniște. Se mai vedea doar o dîră cenușie la orizont…