Moș Crăciun tu ești bun…

Luna decembrie era ca de obicei. Adică rece, o zi cu ploi, o zi cu ninsori, nebunie mare în trafic, agitație prin magazine. Amintindu-și de magazine, bărbatul se luă cu mâinile de cap. Crăciunul era doar peste câteva zile și el încă nu apucase să ia cadoul pe care îl promise fiicei sale. Dăduse o raită prin magazine și stocurile erau destul de mari. Nu își făcea griji, cu siguranță va găsi cadoul la magazin și peste câteva zile. Dar zilele zburau și el amâna de la o zi la alta cumpărăturile de Crăciun. Cu două zile înainte de Crăciun, își luă liber de la lucru și colindă magazinele. Cadoul nicăieri. Încercă pe net. Nimic. Nu își pierdu speranța. Sună la toți prietenii și cunoscuții. Nici o speranță. Dădu sfoară în țară pe la toți colegii de la serviciu. La un moment dat părea că se întrezărește o soluție, dar a fost zadarnică. Soția care era convinsă că el ascunse cadoul pe undeva îl întrebase cu o zi înainte dacă totul e ok. Îi aruncă o privire disperată și în același timp vinovată. Cum să dea ochii cu fiica sa în dimineața de Crăciun? În disperare de cauză, luă la rând magazinele, vorbi cu toți angajații, responsabilii de depozite, dar nicăieri nu găsea ceea ce își dorea fetița. Într-un târziu, găsi ceva care semăna oarecum cu ceea ce aștepta fiica sa. Îl puse pe angajat să îl ambaleze cât mai frumos și după ce plăti, plecă încetișor spre casă. La un moment dat, epuizat de căutări, găsi o bancă, se așeză pe ea și oftând, își puse fața în palme. Începu să vorbească singur ”Moșule… nu știu ce să fac… Poate trebuia să caut mai devreme… Știu că e vina mea… Ce să fac?…” După mai mult de o oră, cu greutate în suflet se ridică de pe bancă și o luă încet spre casă. Deja era târziu, așa că soția și fiica sa dormeau. Mirosul de rășină de brad din casă îi umplu nările, ca în copilărie. Așeză cadourile încetișor sub bradul bogat și frânt de oboseală se lungi pe canapea. Adormi imediat, un somn adânc, fără vise. La un moment dat i se păru că vede pe cineva mișcând lângă brad, dar cu siguranță era doar o iluzie.

Dimineața devreme, fetița se trezi și fugi să vadă ce cadouri a lăsat Moșul sub brad. Strigând de bucurie luă cadoul de sub pom, în timp ce tatăl ei deschise ochii și o privi cu inima strânsă. Nu vroia să o dezamăgească, dar acum era prea târziu. Fetița deschise cadoul și începu să sară în sus de bucurie ” Mama, mama… Moșul mi-a adus exact ce mi-am dorit! Hai să vezi!!!” Încă adormit, tatăl ei se uită buimac de cap la cadou. Era exact ce căutase atâta vreme, ambalajul era cel de la magazin, dar cadoul… cadoul… nu era cel pe care îl cumpărase el. Uitându-se în sus, oftă adânc și spuse în șoaptă ”Moșule… îți mulțumesc… îți mulțumesc…”

Post Scriptum

Dacă și voi v-ați recunoscut în postura părintelui foarte ocupat tot timpul anului, inclusiv de Sărbători, am găsit aici un ajutor de nădejde atât pentru Moș Crăciun, cât și pentru tot restul anului.

Cea mai bună pâine

Anno Domini 1987, toamna, undeva în est.

Ziua fusese lungă și agitată , dar în sfârșit se auzi clopoțelul care vestea sfârșitul ultimei ore de școală. Oftând de ușurare, băiatul începu să își adune cărțile și caietele și să le arunce în ghiozdan. Astăzi scăpase fără vreo notă proastă, deci nu trebuia să își facă griji pentru inevitabilul interogatoriu de acasă. Nu se grăbea să plece și în momentul în ieși pe poarta școlii, școala era deja pustie. Încetișor, o luă la pas spre casă, dar când ajunse în fața magazinului pe care scria cu litere mari ALIMENTARA, văzu cum lumea se îmbulzește la coadă la pâine. Fără să se gândească prea mult, se așeză și el la rând, atras de mirosul de pâine proaspătă, adusă direct de la brutărie. Coada mergea repede, pâinea se vindea ca pâinea caldă și ajuns în fața tejghelei, copilul se scobi în buzunar după o monedă de 5 lei, cât costa o pâine. Femeia de la alimentară se uită amuzată la puștiul din fața ei care îi întindea moneda și după ce ezită un moment, îi puse în brațe cea mai mare pâine pe care o găsi la repezeală. Băiatul luă pâinea care frigea de fierbinte ce era, și după ce suflă pe ea să o răcească puțin, făcu o cruce pe spatele ei așa cum o văzuse pe bunica lui că face de fiecare dată, rupse un colț aburind și începu să îl mestece cu poftă. După 6 ore de școală îl lovise foamea.

În timp ce mergea spre casă, îl văzu pe Gabi. Gabi era vecinul său cu un an mai mare și prietenul său cel mai bun. Cei doi copii se salutară bucuroși și își continară drumul spre casă dezbătând aprins meciul de fotbal din seara trecută de la televizor. Gabi era portarul echipei de fotbal din cartierul lor și era considerat un expert în materie de fotbal. În timp ce mergeau spre casă, copiii rupeau bucăți din pâinea caldă și le savurau cu poftă. Până la colțul blocului unde locuiau, pâinea cu pricina dispăru că zăpada sub razele soarelui. Împărțind în două ultimul colț de pâine, băieții se despărțiseră cu o strângere de mână așa cum știau că fac oamenii mari. În aceeași seară urmau să se vadă la un joc de bambilici, sau poate chiar un fotbal dacă găseau și alți copii amatori. Asta bineînțeles dacă părinții lor nu erau de altă părere.

O dată, cineva m-a întrebat care e cea mai bună pâine. Nu am știut ce să-i răspund. După seara aceea din toamna anului 1987 am înțeles. Cea mai bună pâine e aceea pe care o împarți cu alții…