Anno Domini 1987, toamna, undeva în est.

Ziua fusese lungă și agitată , dar în sfârșit se auzi clopoțelul care vestea sfârșitul ultimei ore de școală. Oftând de ușurare, băiatul începu să își adune cărțile și caietele și să le arunce în ghiozdan. Astăzi scăpase fără vreo notă proastă, deci nu trebuia să își facă griji pentru inevitabilul interogatoriu de acasă. Nu se grăbea să plece și în momentul în ieși pe poarta școlii, școala era deja pustie. Încetișor, o luă la pas spre casă, dar când ajunse în fața magazinului pe care scria cu litere mari ALIMENTARA, văzu cum lumea se îmbulzește la coadă la pâine. Fără să se gândească prea mult, se așeză și el la rând, atras de mirosul de pâine proaspătă, adusă direct de la brutărie. Coada mergea repede, pâinea se vindea ca pâinea caldă și ajuns în fața tejghelei, copilul se scobi în buzunar după o monedă de 5 lei, cât costa o pâine. Femeia de la alimentară se uită amuzată la puștiul din fața ei care îi întindea moneda și după ce ezită un moment, îi puse în brațe cea mai mare pâine pe care o găsi la repezeală. Băiatul luă pâinea care frigea de fierbinte ce era, și după ce suflă pe ea să o răcească puțin, făcu o cruce pe spatele ei așa cum o văzuse pe bunica lui că face de fiecare dată, rupse un colț aburind și începu să îl mestece cu poftă. După 6 ore de școală îl lovise foamea.

În timp ce mergea spre casă, îl văzu pe Gabi. Gabi era vecinul său cu un an mai mare și prietenul său cel mai bun. Cei doi copii se salutară bucuroși și își continară drumul spre casă dezbătând aprins meciul de fotbal din seara trecută de la televizor. Gabi era portarul echipei de fotbal din cartierul lor și era considerat un expert în materie de fotbal. În timp ce mergeau spre casă, copiii rupeau bucăți din pâinea caldă și le savurau cu poftă. Până la colțul blocului unde locuiau, pâinea cu pricina dispăru că zăpada sub razele soarelui. Împărțind în două ultimul colț de pâine, băieții se despărțiseră cu o strângere de mână așa cum știau că fac oamenii mari. În aceeași seară urmau să se vadă la un joc de bambilici, sau poate chiar un fotbal dacă găseau și alți copii amatori. Asta bineînțeles dacă părinții lor nu erau de altă părere.

O dată, cineva m-a întrebat care e cea mai bună pâine. Nu am știut ce să-i răspund. După seara aceea din toamna anului 1987 am înțeles. Cea mai bună pâine e aceea pe care o împarți cu alții…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s