Ziua aia a fost criminal de obositoare. Pe lângă programul normal, am mai avut parte și de telefoane cu tot felul de cerințe care de care mai aberante și mai urgente. Ajunsesem să mă uit la ceasul din birou care se mișca la viteza unui melc îndopat cu frunze de aloe vera și care parcă abia se mișca. Nu mai venea o dată ora de plecare. La un moment dat am încuiat ușa de la birou, doar, doar mă lasă toată lumea în pace. Apoi tiptil, tiptil, am coborît scările și efectiv am luat-o la goană, sperînd să nu mă abordeze cineva cu vreo problemă taman atunci. Nici nu știu cum am ajuns acasă, am mormăit un salut și efectiv am căzut leșinat în pat, fiind sigur că voi fi chinuit de coșmaruri. Nu a fost așa. Spre uimirea mea, deși știu că nu ne alegem visele, de data asta a fost un vis foarte interesant.

Eram undeva prin primăvara lui 94 sau 95, într-o vineri seara. Știam că e vineri fiindcă a doua zi nu trebuia să merg la școală și puteam să stau până târziu afară, la un fotbal. M-am dus încet spre locul unde ne adunam pentru meciurile de fotbal în cartier și am văzut că meciul era în toi. Acolo pe teren erau cam toți prietenii mei și deși acum toți au peste 40 de primăveri, unii chiar spre 50, erau ei, cei de atunci, așa mici și slabi cum îi cunoscusem. Echipele erau complete și deși eram considerat cam cel mai bun portar din zonă, nu am vrut să joc. Cei care stăteau în poartă își doreau și ei să joace și se uitau la mine cu teamă să nu fie înlocuiți, dar am făcut semn că nu e cazul. Prietenii și vecinii mă porecleau pe atunci Răducioiu, sau Răducanu, nume care mă încântau, fiind vorba de fotbaliști renumiți, chiar dacă numai unul dintre ei fusese portar de națională, dar m-am dat lovit, cum se spune și nu am vrut să joc. Adevărul e că simțeam și în vis oboseala de peste zi și nu aveam chef de agitație. Pur și simplu mă uitam cu încântare la meci, cu toată fierberea lui obișnuită, strigăte, pase, faulturi, lovituri libere, din când în când câte un Goooolllll!!! contestat bineînțeles de echipa adversă. La un moment dat, în timp ce mă uitam pe teren, am realizat că mulți dintre cei care jucau acolo, acum sunt plecați prin țări străine, unii sunt morți, de alții chiar nu mai știu nimic. Dar nu mai conta. Acolo, pe terenul de fotbal erau din nou copii, râdeau, glumeau, se împingeau și se bucurau de după-amiaza călduroasă. Și eu nu doream decât să stau liniștit pe iarba ce împrejmuia terenul de joc și să mă bucur de meci. Simțeam praful de pe teren cum îmi intra în nări și mă bucuram în sinea mea că pot să îi revăd din nou pe toți la un loc. Eram din nou copil și trăiam fiecare moment de fericire. Știam că după meci vom merge cu toții la buticul de la colțul străzii ca să comentăm fiecare fază a jocului și să savurăm cîte un suc TEC rece ca gheața la pahar de plastic…

Brusc, m-am trezit. Nu știu cât am dormit, dar mă simțeam odihnit. Parcă dădusem jos din spinare vreo 30 de ani. Am încercat să adorm din nou ca să reintru în vis, dar nu a fost cazul. Poate într-o altă zi obositoare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s