Urgență extremă

Ziua de lucru se anunța călduroasă și nea Haben urca treptele gîfîind . Brusc se opri un moment cu gîndul că ar fi mai bine să se întoarcă la dispecerat și să mai bea o cafea lungă cu frișcă. Își aminti că medicul, ”Mama lui de șarlatan și incapabil”, scrîșni nea Haben printre dinți, i-a interzis categoric cafeaua datorită șirului lung de boli cardiovasculare și asociate de care suferea în ultimii ani. Așa că, răsuflând greu ca o locomotivă cu aburi de la răscoala din 1907, se chinui să urce treptele până la primul etaj. În mână avea o foaie de hârtie plină de pete de transpirație, care conținea mai multe rânduri scoase la imprimantă, precum și rezoluția șefului care se încheia cu cuvîntul ”Urgent!”. Ajuns cu greu la primul etaj, nea Haben căută disperat din priviri un coleg care să îi aducă totuși a treia cafea pe ziua respectivă. Cum toți păreau ocupați, renunță din nou și după câteva minute bune de pauză, decise fără nicio tragere de inimă să atace treptele care duceau la etajul al doilea. Acolo se afla biroul unde colegii lui de nădejde l-ar fi ajutat să rezolve lucrarea aceea groaznică și mai ales extrem de urgentă, care îi dădea fiori. Cum între timp, transpira abundent, nea Haben se șterse la frunte fără să vrea tocmai cu hârtia cu pricina, apoi, văzând că scrisul devine tot mai ilizibil, înjură cu năduf printre dinți. După o luptă chinuitoare, ajunse în sfârșit la etajul al doilea și apoi la capătul holului găsi în sfârșit biroul cu pricina, unde intră pe ușă ca un tanc scăpat de sub control. După care se aruncă cu cele peste o sută cincizeci de kilograme pe un scaun care protestă asupra acestui abuz prin scrășnete și văitături, fiind gata gata să se rupă. Colegii din birou întrerupseră orice activitate și îl priveau uimiți pe nea Haben care mormăia ceva printre dinți în timp ce se ștergea de transpirația abundentă tocmai cu hârțoaga cu pricina, care acum se asemăna mai mult cu o cârpă de șters pe jos decât cu o hârtie oficială. Oftând și gâfâind din toate mădularele, nea Haben le transmise colegilor mirați că hârțoaga respectivă e ultra importantă și extrem de urgentă de rezolvat, deci trebuie să îl ajute să o scoată la capăt că altfel e groasă rău cu șeful. Unul dintre colegi, care părea mai dezghețat se oferi să rezolve el problema respectivă. Nea Haben, transpirat tot după cele două etaje urcate pe scări, îi tăie elanul. În nici un caz atunci, nici mâine că e joi, poimâine nici nu poate fi vorba că e vineri și e zi scurtă, săptămâna viitoare nu, că e înainte de concediu, dar peste vreo patru sau cinci săptămâni sau maxim, maxim peste vreo două sau trei luni chiar trebuie rezolvată hîrțoaga fiindcă e urgentă și foarte importantă. După un moment de perplexitate, colegii din birou izbucniră în hohote sănătoase de râs și veselie. Deci urgența cu pricina e cam peste două luni. Nea Haben se uita la ei încruntat și nu înțelegea ce e de râs. Oricum el încercase, deci era timpul să coboare la dispecerat și să mai bea o cafea. Lungă și groasă cu trei pliculețe de zahăr și puțin lapte, așa în ciuda medicului care i le interzise. După aia o să se ascundă el pe undeva, ca să nu-l găsească șeful ca să îl întrebe de hârțoaga buclucașă. Așa că nea Haben se ridică cu greu de pe scaun și tușind din toți plămânii începu să coboare treptele ca să poată ajunge la cafeaua care îi stătea pe creier. Ca să fie treaba oablă, nea Haben se mai șterse o dată pe frunte cu hârțoaga, înjurând cu poftă , așa încât nimeni nu ar fi putut spune ce era chestia aia foarte urgentă care în urmă cu câteva ore fusese tipărită pe ea…