Clătitele de la Ana Lugojana

Ana Lugojana este un han frumos aflat undeva între Lugoj și Făget. În județul Timiș.Am înțeles că în prezent a fost renovat, dar personal nu am mai fost fost acolo de la vestita excursie din clasa a 4-a. Dacă memoria nu mă înșeală era undeva în primăvara anului 1986. Eram în clasa a treia și tovarășa învățătoare a organizat o excursie de o zi cu clasa. Cum era prietenă cu bunica, a fost de acord să o ia în excursie și pe sora mea care era în clasa a doua, cu obligația ca big brother, adică eu, să am grijă de ea. Tata a fost mai tranșant și foarte plastic în exprimare ”Ochii din cap și soră-ta sau te-am mâncat!”. Fooaarte interesant, ce să zic. Nu îmi aduc aminte nimic din excursie, decât că la întoarcere trebuia să ne oprim la hanul Ana Lugojana și să mâncăm clătite pe care trebuia să le plătim. Cash, nu card că în 86 numai capitaliștii aveau carduri. Pe scurt, am fost atât de atent ca soră-mea să nu facă vreo prostie, încât am pierdut cu această ocazi două pulovăre, al meu și al ei și cel mai grav, toți banii. Banii, ca banii, dar de unde să plătim clătitele? Eram așa de cătrănit că nici nu mai vroiam să văd clătitele alea, dar ce mă fac cu soră-mea care abia aștepta clătitele, biata de ea. Și când cugetam de unde să fur niște bani ca să plătesc măcar o porție de clătite pentru soră-mea, ne oprim la restaurant. Ne așezăm la masă și ce să vezi… minunea minunilor! Surpriza surprizelor! Toată lumea, dar absolut toată lumea primește clătite! După un moment de uluială, primul meu gând a fost ”Haaa… i-am fraierit. Am primit clătite pe gratis. Nerozii au încurcat numărătoarea…” Ușurat că soră-mea a primit clătitele am mâncat repede porția mea, să nu cumva se răzgândească chelnerul care se uita cam ciudat la mine. Vorba aia, ce-i în burtă nu-i minciună. Pe urmă excursia a decurs fără incidente notabile. Nici nu mă mai interesau pulovărele pierdute, bine că trecusem hopul cu clătitele. Și totuși…

Seara când am ajuns acasă după binecunoscuta ședință de urechere din familie pentru pulovăre și banii pierduți, am deslușit misterul. Tovarășa învățătoare plătise pentru clătitele noastre. Și bineînțeles că ai mei, pe lângă banii pentru clătite pe care ni i-au dat în excursie, au mai trebuit să plătească încă dată clătitele alea de la Ana Lugojana. De data asta către tovarășa învățătoare.

Epilog

Acum câțiva ani doamna învățătoare Letiția Iovanovici a adormit întru Domnul Dar atunci când o pomenesc în rugăciune, nu e numai fiindcă m-a învățat să scriu și să citesc. Este pentru că acum mulți, mulți ani i s-a făcut milă de un copil de 9 ani care și-a pierdut banii în excursie și nu a avut de unde să plătească două porții de clătite. Pentru el și pentru sora lui mai mică…

O poveste despre cricket

Acum mulți ani, în adolescență, am văzut un film. Documentar. Undeva în Australia, la o stațiune de vacanță. Toată lumea se distra. Petreceri, jocuri, idile. Mâncare și băutură, plajă, valuri înspumate și cocktailuri savurate direct din nuci de cocos. Atmosfera era foarte relaxată, toată lumea fraterniza cu toată lumea. Fără bătăi sau scandaluri. Sau mă rog așa arăta în film. Totuși, în mijlocul acelor petreceri fără sfârșit, cineva făcea o notă discordantă. Un grup de bărbați trecuți de 40 de ani care consumau alcool în cantități mari. În fiecare zi. Și povesteau între ei ce tare aveau ei să se distreze. Cum? Își cumpăraseră bilete la un măreț meci de cricket care avea loc la sfârșitul sejurului, undeva la vreo 500 de kilometri distanță. Așa că în fiecare zi domnii respectivi beau bere și își imaginau cum se vor distra ei la meciul de cricket.

Deși era târziu, nu m-am dus la culcare fiindcă vroiam să văd și eu ce se întîmpla la meciul ăla fenomenal. Și în sfârșit, ziua cea mare. La ora 2 noaptea eroii noștrii se îmbarcă într-un microbuz vechi și hodorogit care îi duce la marele meci. Radiază de fericire că după atîta plictiseală se vor distra și ei. După 7 ore de drum ajung pe stadionul plin de lume. Mare meci mare, un fel de Bracelona- Real Madrid sau Ciorogârla- Adunații Copăceni. După câteva minute de așteptare începe meciul. Sincer să vă spun trepidam de nerăbdare să văd ce urmează. Și brusc, meciul se încheie. Nu am înțeles de ce, era ceva de regulamentul jocului de cricket. Meciul efectiv nu durase nici zece minute. Eu dezamăgit, dar să vedeți fețele celor care și-au pus toate nădejdile de distracție în meci. Tot sejurul nu au făcut altceva decît să bea și să se pregătească de meci. Și acum aveau de făcut încă șapte ore înapoi pe drum. Cei din stațiune abea așteptau să îi întrebe cum a fost la meci. Dezamăgire maximă. Jalnic. Penibil. Patetic.

Am închis televizorul mormăind o înjurătură printre dinți. Dar am învățat ceva. Să mă bucur de fiecare moment. De o zi însorită. De cafeaua de dimineață. De un film bun cu o pungă de popcorn. Fiindcă, dacă aștept marele meci de cricket ca să mă bucur în final, s-ar putea să se dovedească cea mai mare dezamăgire…