Teoria relativității bucuriei

Bucuria este relativă. Fericirea este relativă. De ce ? Hai să vedem…

Din cele mai vechi timpuri s-a hotărît ca la concursuri să fie premiați și medaliați primii trei concurenți. Primul va ocupa cea mai înaltă treaptă a podiumului, va primi medalia de aur și cununa de lauri, iar ceilalți doi vor primi locurile doi și trei, respectiv medalia de argint și cea de bronz. Asta știe toată lumea. Dar ați văzut vreun medaliat cu argint fericit? Eu nu prea. În timp ce medaliatul cu bronz, care ocupă locul trei, întotdeauna radiază de fericire. Salută publicul, face cu mîna, țopăie de bucurie, își sărută medalia, pur și simplu dă pe dinafară de entuziasm. De obicei medaliatul cu argint are o față de înmormântare, deși din toate punctele de vedere ar trebui să fie cel puțin la fel de bucuros ca medaliatul cu bronz.

Cred că cel mai clar se vede asta la fotbal. La Campionatul Mondial, echipa care câștigă finala mică și implicit locul 3, strigă de bucurie la finalul meciului. Jucătorii și stafful tehnic aleargă ca nebunii pe teren, se îmbrățișează, urlă, cîntă, dansează, de parcă ar fi campioni mondiali. Cei de pe locul 2, când pierd finala, plâng, se tăvălesc pe jos în lacrimi de deznădejde, deși din absolut toate punctele de vedere sunt deasupra celor de pe locul trei. Ar fi ca și cum, dacă ar primi o sută de mii de dolari ar striga de fericire, iar dacă le-ai spune că primesc dublul sumei, ar plânge și s-ar tăvăli pe jos de dezamăgire. De ce? Din cauza lăcomiei, oare? În mod nomal, simpla calificare în finală ar trebui să fie un motiv de mare bucurie, dar pierderea ei aduce o tristețe uriașă și lacrimi amare de dezamăgire.

Ați văzut la box sau judo unde se dau două medalii de bronz pentru locul trei, ce bucuroși sunt cei care se califică în semifinală? Fiindcă au certitudinea că au cîștigat medalia de bronz, adică sunt acolo, pe podium. Și aici e la fel. Medaliații cu bronz sunt cei mai fericiți, exultă de bucurie, în timp ce medaliații cu argint sunt triști, deși le sunt superiori celor cu bronz din toate punctele de vedere. În loc să se bucure că au câștigat o medalie, ei sunt triști că au pierdut locul I și medalia supremă. De cîte ori văd așa ceva, îmi aduc aminte de cineva care mi-a spus o dată că dacă nu știi să te bucuri de lucrurile mărunte, nu te va face fericit nici tot aurul din lume.

La Jocurile Olimpice de anul ăsta de la Tokyo, o excepție a fost marea noastră sportivă Ana Maria Brânză. Ea a declarat că medalia de argint a fost maximul pentru ea la vârsta pe care o are și că nu și dorește nimic în plus. Felicitări!

Sincer, cel mai rău mi-a părut de românca noastră Maria Claudia Nechita care după ani de antrenamente și sacrificii, a pierdut la box calificarea în semifinală în fața unei japoneze. Nu știu dacă asta s-a întâmplat fiindcă meciul s-a desfășurat la Tokyo. Dar poate că de la Paris în 2024, Maria va veni cu o medalie. Indiferent care va fi aceasta, îi ținem pumnii.

Doctor fără de arginți

Anno Domini 300… undeva în Orient

Într-o bună zi, fără nici o veste, bătrânul cel morocănos căzuse la pat. Pur și simplu nu se putea ridica din așternuturi. Deși nu prea avea prieteni datorită firii sale morocănoase, totuși după vreo două zile cunoscuții au început să se întrebe cel e cu el. Bătrânul nu știa să le spună, doar că avea dureri și nu se putea ridica din pat. Bani nu avea ca să plătească doctori, așa că se împuțina pe zi ce trecea. La un moment dat în târg se răspândise veste că bătrînul cel enervant nu o mai duce mult. Sfârșitul îi era aproape. Un preot îl vizită, pentru a-i spovedi păcatele, dar bătrânul nu suporta creștinii și refuză să vorbească cu preotul.

Și totuși într-o dimineață veni la ușa bătrânului un tânăr. Care spuse că e doctor. Sătul de boală și dureri care nu mai încetau, moșul îi spuse tînărului că e prea copil să fie doctor și oricum el nu avea bani să îl plătească. Tînărul îi spuse că el nu are nevoie de bani și că vrea doar să vadă dacă găsește vreun leac pentru boala sa. Sleit de puteri, bătrânul îl lăsă să facă ce-o ști că oricum mult de trăit nu mai are. Tânărul, cu o figură serioasă îl ascultă pe bolnav, apoi spuse o rugăciune. Bătrânul își dădu ochii peste cap de lehamite. Să vezi că și doctorașul ăsta e creștin, își spuse el. Nu știa prea bine ce e cu creștinii, dar aflase de la alții că sunt ciudați și periculoși și niciodată nu e prea bine să ai de-a face cu ei. Cu acesta gânduri, bătrânul bău ceaiul pe care il pregăti tânărul medic și adormi. Se trezi peste câteva ore puțin amețit, dar spre uimirea sa se putea da jos singur din pat. Tânărul medic se uita la el cu un zâmbet pe față. Bătrânul, uimit că durerile îl lăsaseră aproape de tot, îl întrebă cum îl cheamă. Pantelimon, răspunse tânărul și sunt creștin. Au urmat câteva minute bune de tăcere. Oftând adânc, bătrânul morocănos se uită la tânărul medic și îl întrebă cu teamă în glas ” Spune-mi te rog, ce înseamnă Creștin? Dacă vreau să fiu creștin ce ar trebui să fac? Dacă ești creștin trebuie să ai milă de ceilalți?”

Tânărul medic zâmbi. Apoi îl prinse de mână pe bătrânul cel morocănos, spunându-i ”Hai să îți povestesc ce știu eu despre creștini…”

Sfinte Mare Mucenic Pantelimon, doctor fără de arginți, roagă-te pentru noi