Valoare sentimentală

Prolog

Într-o zi, nea Cornel se pomeni la poartă cu un musafir ciudat. Un bărbat cu ochelari şi mapă care se oferi nici mai mult nici mai puţin decât să-i cumpere pământul lăsat moştenire de tatăl său. Nea Cornel se uită lung la ciudatul care îi oferea un preţ derizoriu pe pământ şi începu să râdă. Pământul acela nu avea preţ. În copilăria sa, nea Cornel şi toţi din familia sa lucraseră bucata aceea de pământ ca robi ai unui boier care stăpânea pământul. Nea Cornel nu putea să ceară un preţ pentru zilele de muncă sub soarele torid, zile în care în care sudoarea se amesteca cu lacrimile şi sângele rănilor. Cumpărătorul dn faţa sa nu avea de unde să ştie cum a fost. După vârsta pe care o avea, nici nu era născut pe vremea aceea. Nea Cornel îl invită pe potenţialul cumpărător să-şi vadă de drum. Dar peste câteva zile apăru un altul, care oferi un preţ mai bun, apoi alţii. Nea Cornel nu ştia ce să mai creadă. Apoi de la un cumpărător mai vorbăreţ află că o şosea importantă urma să treacă tocmai peste pământul său.

În mod normal majoritatea lucrurilor au o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani. Totuşi, aceste sume devin infime în momentul în care trebuie să exprimăm o valoare sentimentală. Fiecare dintre noi avem obiecte cu valoare sentimentală. Poate fi o fotografie, o carte sau un alt obiect. Cu mulţi ani în urmă, copil fiind, îmi doream o minge de fotbal originală. Pe vremea aceea, prin anii 80 se găseau numai două tipuri de mingi. Una care costa 9 lei şi se spărgea foarte uşor, iar cealaltă care costa 16 lei şi era atât de grea că ne sucea gleznele. Aşa că atunci când tatăl meu a plecat un an ca să muncească într-o ţară străină m-a întrebat ce să-mi aducă de acolo, iar eu i-am spus „O minge de fotbal originală”. După un an când tata a venit acasă şi mi-a pus mingea în braţe am început să plâng. Era întradevăr originală, arăta ca mingile cu care jucau fotbal echipele de la televizor. Şi deşi o minge de fotbal este făcută să fie lovită de mii de ori cu piciorul, capul, genunchiul şi orice alt loc din corp şi apoi să se spargă, mingea mea a avut o viaţă mult mai lungă. Pentru simplul fapt că nu prea o scoteam la joacă. Numai în cazuri deosebite şi dacă nimeni altcineva nu avea minge ca să jucăm fotbal, aduceam mingea mea originală şi ne jucam cu ea. Inutil să vă spun că fiecare lovitură în minge o resimţeam ca pe propria piele şi mereu îmi era frică să nu cumva să se spargă. Alţi copii veneau cu mingile lor nou nouţe şi plecau cu ele sparte după numai câteva meciuri, în timp ce peste mingea mea treceau anii. Pot să spun că au trecut vreo 30 de ani şi probabil mingea o fi zăcând dezumflată prin vreun colţ al casei, dar de spart nu s-a spart. Şi asta pentru că nu era o simplă minge. Era mingea mea de suflet.

Epilog

Cum nu era zi să nu vină vreun cumpărător pentru teren, nea Cornel îşi descoperi abilităţi neştiute de negociator. Cum nu avea de gând să vândă terenul, smulgea de la viitorii săi cumpărători sume de bani din ce în ce mai mari, alături de alte beneficii, cum ar fi tractoare, combine, sau vite de prăsilă. Orbiţi de valoarea ulteriaoră a terenului, cumpărătorii îi promiteau lui nea Cornel marea cu sarea, deşi bătrânul se sucea mereu în momentul în care trebuia să semneze contractul. Până când într-o zi când cumpărătorii au încetat să mai vină. Un domn de la guvern hotărâse să mute puţin traseul şoselei astfel încât să treacă peste terenurile sale ca să mai scoată şi el un bănuţ cinstit. Aşa că nea Cornel rămase liniştit cu pământul său moştenit de la părinţi, deşi uneori îi părea rău după discuţiile aprige pe care le încingea cu viitorii săi muşterii. Mai ales că în ultima vreme începuse să se cam plictisească…

Sursa foto

Cartile fara sfarsit

Prolog

Anno 198… Mihai ajunse la ultima pagină a romanului. Citea cu nesaţ „… la un moment dat am auzit nişte bătăi în uşă. Somnoros, am deschis uşa, iar în prag…” Disperat, copilul văzu că ultimele pagini erau rupte şi nu ştia cum se termină cartea. Scoase un asemenea strigăt de disperare, încât mama lui veni să vadă ce s-a întâmplat. Când văzu care era problema, încercă să-l liniştească pe băiat. Îi spuse să îşi imagineze el cum ar vrea să se termine cartea. Mihai nu era prea încântat de ideea asta, dar era totuşi o alternativă.

În anii 80, când televizorul era o ladă din lemn care funcţiona timp de 2 ore pe zi, iar vremea de afară nu permitea bătutul mingii pe maidan, citeam. Citeam cărţi. Fie din biblioteca familiei, fie împrumutate de la biblioteca din cartier. Unde acum funcţionează un birt. Setea de cultură a fost înlocuită cu setea de adevăr, deorece încă din Antichitate, latinii au spus-o pe-a dreaptă „In vino veritas”. Adică „În vin stă adevărul”. Cărţile pe care le citeam erau vechi şi în mare parte rupte, fiindcă le citeam şi cu degetele, rupându-le puţin câte puţin. Inevitabil, unora le lipseau una sau mai multe pagini. Dacă paginile respective era pe la mijoc, sau la început, le dădeam de cap, prin deducţii logice. În schimb dacă aveam norocul ca paginile să fie la sfârşit, îmi smulgeam părul din cap de ciudă, fiindcă nu puteam să mă bucur de final. Pe vremea aia Internetul era un soi de Fata Morgana despre care nici măcar nu visam. Aşa că nu aveam unde să caut cartea ca să-i aflu finalul. Deci reluam cartea de 4 sau 5 ori, muşcând din când în când ditr-un colţ de franzelă- de atunci ador colţurile de pâine- şi încercam să calculez cu s-ar fi putut sfârşi cartea. Ca să vă imaginaţi deznădejdea mea în momentele acelea, gândiţi-vă la miile de fane ale lui Ricky Martin când au aflat că dragul de el preferă bărbaţii şi nu femeile. Adică era cetăţean european şi avea drepturi.

Datorită cărţilor cu sau fără sfârşit, imaginaţia mea a ajuns debordantă, jucându-mi feste până şi la şcoală. Unde la un moment dat am avut de făcut propoziţii în care să existe cuvintele „pavăză” şi „restrişte”.Propoziţia mea suna nefiresc de sincer. „În vremuri de restrişte, PCR ne-a fost pavăză în nevoi!” Când a auzit propoziţia cu pricina, tovarăşa dirigintă şi-a pus mâinile în cap. În capul meu. Şi m-a rugat să o lămuresc ce fel de nevoi sunt alea în care Partidul ne fusese pavăză. Inocent, i-am explicat că era vorba de frig, foame şi sete de libertate. Aşa am scăpat de o iminentă păruială.

De-a lungul anilor cărţile fără sfârşit au dispărut încetul cu încetul. Sau poate mai zac uitate prin praful vreunui pod aşteptând să fie scoase la lumină şi citite. Dar cine mai are timp de asta acum?

 

Epilog

Anno 201… Bărbatul dolofan îmbrăcat elegant, traversă agale parcul unde mai mulţi oameni stăteau pe bănci, unii dintre ei răsfoind ziare sau reviste. La un moment dat observă o femeie în vârstă care citea o carte cu coperţi verzi. Înlemni, era chiar cartea pe care o citise în copilărie, cea fără ultimele pagini, la care îşi imaginase finalul de sute ori. Cu aplomb se înfipse în faţa femeii, care îl privi suprinsă. O rugă să-i împrumute puţin cartea, pe care aproape o smulse din mâinile ei, citi cu aviditate ultimele pagini, apoi o înapoie proprietarei. Îi sărută mâna respectuos şi plecă mai departe bătând din palme de bucurie şi vorbind de unul singur „Da, ştiam eu, da, da, aşa da, bravo lor!”. În urma lui, femeia rămase perplexă…