Zeus traieste la Pyongyang

Prolog

Anno Domini 198… Undeva la o şcoală din cartier. Pionierii îmbrăcaţi în cămăşile lor albe intonau un cântec de laudă în cinstea conducătorului iubit. După aceea se aşezară respectuoşi în bănci. Paul se aplecă spre Diana colega sa de bancă şi îi şopti la ureche „Am auzit că tovarăşul preşedinte în realitate e cam urât şi bătrân…” Brusc, fetiţa se înroşi în obraji, sări în picioare şi începu să strige „Tovarăşa învăţătoare, Paul a spus despre tovarăşul preşedinte că e bătrân şi urât, aşa a spus, tovarăşa, o să mă duc şi la tovarăşul miliţian ca să-i spun!” Învăţătoarea rămase blocată un moment, apoi spuse calmă „Paul, nu-i aşa că Diana a înţeles greşit, de fapt ţie îţi place foarte mult despre tovarăşul şi vrei să ai numai note de 10 la şcoală ca şi el?” Paul se ridică în picioare tremurând…”D…d…da tovarăşa învăţătoare, tovarăşul preşedinte este cel mai deştept din toată ţara…” Paul se uită timid spre Diana care-i arunca priviri încruntate.

Zilele astea apar tot felul de informaţii despre viaţa în Coreea de nord. Brusc, de când au aflat că este posibil ca nord-coreenii  să aibă arme nucleare pe care să le şi folosească, toată opinia publică este interesată de cum trăiesc asiaticii ăia ciudaţi. Zilele trecute am văzut un reportaj în care o echipă de medici americani şi sud-coreeni au plecat cu câţiva ani în urmă în Coreea de Nord ca să opereze oameni suferinzi de cataractă şi alte probleme oftalmologice. Inutil să vă spun că medicii s-au îngrozit de sărăcia şi bolile găsite acolo. După mai bine de 1000 de oameni operaţi, toţi pacienţii au fost aduşi într-o sală mare în care pe perete erau portretele celor doi părinţi morţi ai naţiunii Kim Ir Sen şi fiul său Kim Jong il. După ce li se ridicau bandajele de pe ochi, fiecare pacient se îndrepta către portretele celor doi lideri şi le mulţumeau că i-au ajutat să-i vadă din nou chipurile. Apoi promiteau că acum cu ochii vindecaţi vor face şi vor drege pentru conducători şi patrie. Cel mai înfocat pacient le-a promis conducătorilor încremeniţi în tablouri că va lua arma în mână şi va împuşca fieare american pe care îl va găsi. Medicii care-l operaseră au rămas perplexi, fiind americani, deci primii pe lista cu împuşcături. Noroc că omul nostru era prea extaziat ca să-i treacă prin minte că respectivii americani erau la câţiva paşi de ei, altfel se putea lăsa cu un carnagiu în direct. Inutil să vă spun că toate mulţumirile erau adresate exclusiv liderilor, medicii care făcuseră operaţiile fiind consideraţi un fel de unelte ale conducătorilor iubiţi.

Deşi am trăit mai bine de 10 ani în Epoca de aur, trebuie să recunosc că nu am întâlnit în realitate o asemenea gândire bolnavă ca cea descrisa mai sus. Totuşi, când am citit cartea lui George Orwell „1984” m-am recunoscut în  unele din scenele din carte. Copiii sunt cel mai uşor de manipulat şi devin cei mai fanatici când li se inoculează o idee în mintea lor fragedă. Dacă vrei să înrobeşti un popor, începe de la creşă şi peste 15 ani vei avea o generaţie de roboţi fideli cu creierele spălate care vor muri bucuroşi pentru Big Brother. Adolf Hitler a făcut asta cu Hitlerjungend. Ceauşescu a încercat să facă la fel cu Pionierii şi Şoimii patriei, dar nu prea i-a reuşit. Libertatea este un drept câştigat, nu te naşti cu ea. Şi poate că avem ceva de învăţat de la nord coreeni. Că dacă nu ştm să preţuim ce avem, este posibil să ajungem şi noi ca ei. Douăzeci de ani nu este mult. Dar este destul pentru ca un viitor Big Brother să convingă o generaţie întreagă să trăiască şi să moară pentru el. Mai ales că nu ar fi prima dată când s-ar întâmpla asta.

P.S. Capitala Coreei de Nord este Phenian, sau în limbajul local Pyongyang

Botezul focului

Prolog

Anno Domini 199… Profesoara de geografie intră încet în clasă. Nici nu apucă să aşeze catalogul pe catedră, că elevii o asaltară agitaţi „Doamna profesoară, doamna profesoară, avem un coleg nou la noi în clasă! Da? Ia să vedem cum te cheamă, de la ce şcoală ai venit?”Pofesoara se întoarse spre copilul care stătea timorat într-o bancă şi începu să-l chestioneze. Apoi decise să-l asculte ca să vadă cum stă cu materia. Bietul băiat abea scăpă cu un şapte. Următoarele ore trecură parcă trase la indigo. Elevul cel nou a fost ascultat de toţi profesorii şi reuşi cu greu să iasă la liman.  Din fericire, fără nici un patru. Un început bun.

Zilele trecute am vorbit cu o prietenă. Îmi povestea că fetiţa ei de numai doi anişori a fost foarte speriată în primele zile la creşă, dar acum s-a obişnuit. I-am spus că până şi eu, măgar bătrân, când mi-am schimbat locul de muncă şi implicit colectivul ultima oară, am venit la lucru cu o oră mai repede şi am stat speriat într-un colţ, fiindcă nu cunoşteam pe nimeni. Niciodată nu mi-a plăcut să intru într-un grup nou. Vrând nevrând eşti „ăla nou”, toată lumea se uită la tine ca la un ciudat şi eşti respins de grup până la botezul focului. Adică momentul ăla când va trebui să ieşi în faţă şi să arăţi ce poţi. După aceea fie vei fi acceptat definitiv, fie respins. Ca întotdeauna, prima impresie cântăreşte greu şi dacă e nefavorabilă îţi vor trebui luni de zile ca să o schimbi.

Am avut ocazia să schimb destul de multe grupuri de colegi de-a lungul anilor şi am observat o tipologie rămasă neschimbată în linii mari. Un lucru bun când eşti nou şi nu cunoşti oamenii din grup este că poţi observa foarte precis care sunt relaţiile din grup, cine este liderul informal, sau masculul alfa, şi de cine ar fi bine să te fereşti. La început, e bine să fii mai discret şi să nu ieşi prea mult în evidenţă, fiindcă rişti să fii luat la ochi de veteranii grupului şi cum nu cunoşti terenul e ca şi cum ţi-ai bate cuie în talpă.

În armată, lucrurile erau puţin mai clare. Erau acolo bibani- cei noi, baştani- cei intermediari şi veteranii care făceau legea în unitate. Inevitabil la început erai tratat ca biban şi trebuia să înveţi să te adaptezi. Din fericire, situaţia dura exact 4 luni, până când veteranii se liberau din armată şi veneau alţi recruţi noi, numiţi fireşte, bibani. În viaţa reală, termenul de încercare nu este limitat în timp. Esenţial pentru locul tău în colectiv este aşa numitul botez al focului care apare într-un moment inopinat şi te solicită la maxim. Partea distractivă este că nu poţi să-l eviţi sau să-l sari. Mai devreme sau mai târziu colegii o să vadă exact cine eşti şi cât valorezi. Cum toată lumea apreciază profesioniştii, chiulangii sunt repede taxaţi şi excluşi din grup. Asta pentru că în diferenţa dintre viaţa reală şi junglă este că în viaţa reală nucile de cocos nu cad din copaci.

Epilog

Deşi lucra de 10 ani în colectiv, Ionuţ era bobocul grupului. Colegii îl strigau “Prâslea” sau “Junior”. După un concediu relaxant, Ionuţ intră plin de energie în sala de mese a companiei. Rămase un moment perplex, văzând un grup de necunoscuţi cum se uitau curioşi la el, apoi merse glonţ în birou la şeful său ca să-l întrebe ce s-a întâmplat. Aici află cu stupoare că toţi colegii săi beneficiaseră de o ordonanţă de guvern si ieşiseră la pensie anticipat. Brusc, Ionuţ deveni “nea Ionică” pentru tinerii săi colegi care-l mai numeau cu drag “bătrânelul răutăcios”, sau “moşu”. Ajuns un adevărat tată de familie şi adjunctul şefului, Ionuţ ofta de câte ori îşi trimitea mânjii pe teren. La şcolile de unde veniseră învăţaseră numai tâmpenii şi trebuia să stea cu ochii pe ei non stop. Şi mai avea vreo 10 ani până la pensie…