Cursuri de perfecţionare

Prolog

Anno Domini 199… Undeva în est. Pentru că vroia o mărire de salar, Cristi trebuia să meargă timp de o săptămână la un curs de perfecţionare, apoi să susţină un examen de care îi era teamă ca de dracu. Cu chiu cu vai s-a lăsat convins de colegi şi s-a înscris la curs ferm convins că pierde timpul degeaba, fiindcă nu va promova examenul. Cursul se ţinea într-un alt oraş, aşa că Cristi plecă duminică seara şi ajunse a doua zi dimineaţa. După ce se prezentă la clasa unde fusese repartizat, Cristi află că profesorul avea ceva probleme aşa că împreună cu colegii, luară la rând birturile din oraş. A doua zi profesorul veni dar nu le predă nimic, vorbiră doar nişte generalităţi banale. De data asta îl invitară şi pe profesor la un local unde acesta le ţinu piept cu brio la golitul sticlelor şi număratul fripturilor. Miercuri toţi erau mahmuri, deci profesorul propuse să o lase mai moale cu predatul şi să îşi revină cu nişte mici şi bere. Joia trecu pe neobservate, iar examenul de vineri se ţinu unde altundeva decât la una din terase şi toţi cursanţii absolviră cu note mari. Cristi era în al nouălea cer. Abea aştepta următorul curs de perfecţionare…

De-a lungul anilor am participat la mai multe cursuri de perfecţionare.  Adevărul e că le aşteptam cu nerăbdare mai ales dacă evau loc în oraşe cât mai îndepărtate de casă. Asta pentru mine era ca o tabără. Aveam ocazia să cunosc locuri şi oameni noi şi interesanţi. În ce priveşte cursul propriu zis, eram sigur că dacă dura între una şi două săptămâni aveam să mă duc acolo bou şi să mă întorc vacă. Pentru că într-o perioadă atât de scurtă pur şi simplu nu puteam acumula prea multă materie. Şi oricum primele trei zile erau dedicate acomodării şi descoperirii tuturor birturilor, bodegilor şi crâşmelor din oraşul respectiv. Venea apoi socializarea cu colegii şi colegele, ieşitul seara la discoteci, aşa că partea cu acumularea de cunoştinţe rămânea pe ultimul loc.

De fapt ceea ce conta până la urmă era diploma obţinută la absolvirea cursului. Când te întorceai acasă nimeni nu te întreba ce ai învăţat la curs, toţi vroiau să vadă diploma. Bineînteles de preferat era ca pe diplomă să nu scrie şi media de absolvire ca să te poţi lăuda că ai luat examenul cu 10 nu cu un amărât de 5 şi ăla dat de milă de profesori. Oricum acţiunile tale în grupul colegilor creşteau fiindcă acum erai „perfecţionat” şi puteai emite pretenţii la salar mai mare şi post mai de conducere chiar dacă din cursul de perfecţionare nu îţi aminteai decât de pocnetul halbelor de bere.

În orice caz eu unul nu o să ratez nici un curs de perfecţionare cel puţin din alea care au loc în frumoasa noastră ţărişoară. M-aş duce şi prin cele ţări străine, dar mai ştii? Dacă acolo examenul de final o fi pe bune şi chiar ar trebui să stau cu burta pe carte?

Epilog

Daniel se înscrise la un curs de perfecţionare tocmai în Olanda. Vroia să-şi facă praf colegii şi clienţii cu o diplomă olandeză care să-i dea credibilitate. Se prezentă la curs încărcat cu poftă de învăţat, mai ales că era un curs intensiv de două săptămâni. Încă din prima zi realiză că profesorul vorbea în olandeză, limbă de care el nu avea habar, dar încercă să reziste cu stoicism. În a doua săptămână cedă psihic şi în mijlocul prelegerii se ridică în picioare, dădu cu pumnii în măsuţa din faţa lui şi începu să râdă în hohote „Bwhahahahahahahaha hahahaha sunt de 10 zile aici şi n-am înţeles nimica hahahahaha…” Politicoşi, olandezii l-au legat ca pe un sac de cartofi şi l-au dus la spitalul de boli nervoase. Daniel reveni acasă după 3 săptămâni în loc de 2 cât fusese programat şi avea cu el multdorita diplomă olandeză pe care o afişă în spatele biroului său. Cum era scrisă în olandeză, nimeni nu înţelegea ce scrie pe diplomă. De fapt era un certificat medical de la spitalul de psihiatrie  care avertiza  că Daniel suferă de tulburări psihice şi trebuie atent supravegheat…

Despre demnitate

Prolog

Anno Domini 198… Alegerile pentru funcţia de şef al clasei erau programate în ziua următoare. În ziua alegerilor, unul dintre cei doi obţinu cu un vot mai mult decât celălalt. Urma să fie declarat şef al clasei. Dar nu se întâmplă aşa. Tovarăşa dirigintă care avea instrucţiuni clare să-l facă şef al clasei pe celălalt elev, fiul unui important om din oraş, îi anunţă pe doi dintre elevii care votaseră cu câştigătorul că sunt mutaţi în clasa paralelă. Astfel, voturile lor nu mai contau, iar câştigătorul devenea elevul agreat de dirigintă la o diferenţă de un vot. Elevii rămaseră scârbiţi de comportamentul dirigintei şi nu înţelegeau de ce e aşa de importantă funcţia de şef al clasei încât să te pretezi la astfel de comportamente necinstite…

Zilele trecute am asistat pentru a nu ştiu câta oară la un referendum democratic în care masele largi populare trebuiau să se pronunţe dacă actualul preşedinte merită să rămână în funcţie sau trebuie să plece. După cum probabil ştiţi, regulile bătute în cuie după care s-a desfăşurat referendumul  au fost date jos şi modificate fiindcă rezultatul nu e acela care să mulţumească pe cine trebuie. Pentru cei care au jucat fotbal la orele de istorie, cu mulţi ani în urmă un tovarăş pe nume Lenin a declarat „Nu contează cine votează, important e cine numără voturile!” Un alt tovarăş, mai hotărât ca primul, pe nume Stalin s-a gândit el şi a enunţat următoarea teoremă „ Nu contează cine votează şi nici cine numără voturile. Important e cine le face publice!”

Ca o confirmare a celor două teoreme, zilele astea am aflat că din cei 22 de milioane de români cât ştiam eu că suntem, o mare parte au dispărut brusc în decurs de câteva zile. Şi asta pentru că organizarea referendumului a fost deficitară şi  rezultatele nu au ieşit aşa cum doreau cei care le-au făcut publice.

Am auzit că setea te aduce într-o stare de demenţă. Deci setea de putere bănuiesc că te aduce aproximativ în aceeaşi stare. Uneori m-am întrebat de ce oamenii ar călca pe cadavre pentru a avea puterea. De ce nu pot pierde cu demnitate? E oare aşa de greu să recunoşti că ai fost învins şi să te dai la o parte? Se pare că da.  Pentru că nu e vorba numai de a câştiga sau a pierde. Fiindcă învinşii trebuie umiliţi în public la fel ca în procesele spectacol din Coreea de Nord sau China maoistă. Pentru că cei care câştigă ar vrea să îşi înmoaie săbiile în inimile învinşilor şi să le înfigă capetele în pari, apoi să alerge cu ele pe străzi urlând. Civilizaţia e doar o spoială. De fapt suntem aceiaşi sălbatici care trăiau în peşteri acum 4000 de ani. Adversarul nu trebuie doar învins. Trebuie umilit, distrus, făcut bucăţi. Probabil ar trebui modificate legile de desfăşurare a alegerilor, astfel încât onorabilii candidaţi să se lupte între ei în arenă la fel  ca în filmul Spartacus. Ăia care câştigă să primească funcţiile. Vă daţi seama ce impresie ar face un premier şi un preşedinte de peste 2 metri şi 150 kg, bărboşi şi cu mâinile ca nişte lopeţi în Adunarea Generală a UE?

Epilog

Marius şi Daniel erau duşmani declaraţi. Amândoi erau alergători de semifond şi erau favoriţi în cursa pentru titlul naţional. Presa alimenta zilnic duşmănia declarată dintre cei doi cu tot felul de insulte, multe din ele inventate. Cursa începu nesperat de bine pentru Marius. Aproape imediat luă conducerea plutonului de alergători şi apoi se distanţă vizibil. Cu doar un kilometru înainte de final, Daniel nu mai avea şanse să-l ajungă din urmă. Brusc, Marius fu apucat de o durere crâncenă la muşchii gambei şi se prăbuşi. Medicii interveniră imediat, dar cursa era ratată. Daniel câştigase şi devenise campion naţional. La festivitatea de premiere, Daniel primi medalia de aur şi se uită în public acolo unde Marius primea încă îngrijiri medicale. Daniel coborâ de pe podium, îşi scoase medalia de la gât şi o aşeză la gâtul lui Marius spunându-i „Ştii bine că este a ta.” Mulţimea începu să aplaude când cei doi sportivi se îmbrăţişară.