Unde ne grăbim ?

Prolog

Femeia conducea liniştită micul Matiz atentă la toate semnele de circulaţie. La un moment dat, din spatele ei se auzi urletul motorului unui Bmw care încercă în disperare să depăşească vreo cinci autoturisme, şoferul ignorând  linia continuă care se întindea pe asfaltul încins de soare. Chiar înainte de a ajunge la semafor,  Bmw-ul semnaliză brusc şi intră în faţa Matizului. Şoferiţa de la volanul Matizului frână violent, cel din spatele ei la fel, dar şoferul Bmw-ului uită să apese pedala de frână, aşa că izbi în dos o camionetă încărcată cu îngrăşământ natural 100%. Din cauza izbiturii, din camionetă începură să curgă tot felul de substanţe de origine animale ca bălegar proaspăt şi alte alea, care se aşezară cuminţi pe capota buşită a Bmw-ului. Perplex, şoferul din Bmw o văzu pe doamna din Matiz trecând ţanşoşă pe lângă el şi arătându-i semnul internaţional al degetului mijlociu ridicat…

Cineva spunea că nu ştii să înjuri până nu ai permis de conducere şi intri în rândul şoferilor. Mai ales dacă ai norocul să locuieşti într-un oraş mare cum e Timişoara, Cluj sau Constanţa ca să nu mai spun de infernul din Bucureşti, trebuie cât de repede să inveţi şiretlicurile şoferilor versaţi care abea aşteaptă să te lase cu buza umflată prin vreo străduţă blocată. La început şi mie mi-a fost greu. Toată lumea se grăbea, erau foarte multe maşini pe stradă şi aveam impresia că toţi vor să mă lovească pe mine. Asta era în anno Domini 1996. Acum, după 17 ani trebuie să recunosc că traficul e de 10 ori mai încărcat. Mulţi par că  iau razna la volan şi vrând nevrând eşti prins în caruselul agitaţiei. Uneori nu ştiu nici eu de ce mă grăbesc. De multe ori ajung prea repede la destinaţie după ce am schimbat nişte vorbe „dulci” şi semne obscene cu alţi şoferi în trafic.  Totuşi, ca să nu ajungem prea repede la destinaţie, edilii frumosului nostru oraş au grijă cam la 2 săptămâni să fluidizeze traficul rutier schimbând aiurea şi fără rost semnele de circulaţie, dând peste cap şoferi care circulă prin Timişoara de pe vremea odiosului cât şi turişti rătăciţi depinzând în totalitate de GPS-ul care nu reuşeşte să ţină pasul cu imaginaţia bolnavă a susnumiţilor edili. Acum câteva zile, spre exemplu, urmând semnele de circulaţie nou montate de sus amintiţii gospodari ai urbei, un conducător auto a reuşit să ajungă cu maşina proprie în frumosul râu care traversează oraşul nostru.

Şi totuşi unde ne grăbim? Din când în când văd pe străzi câte un căruţaş care merge agale insensibil la claxoanele şi fluierăturile din traficul agitat. Mă uit la el şi mă gândesc că omul va ajunge într-un final la destinaţie fără să forţeze în exces „calul putere” şi va adăpa bietul animal care se luptă cu sutele de cai putere de pe şosele, în timp ce eu îmi fac sânge rău că am pierdut un verde la semafor şi automat s-a dus timpul calculat special pentru a ajunge la destinaţie. Şi mereu îmi propun ca data viitoare să nu mă grăbesc. Să conduc liniştit şi relaxat până la locul unde vreau să ajung. Reuşesc să fiu calm până la prima trecere de pietoni unde ca de obicei un domn sau o doamnă pieton merge agale pe trecere, ba chiar se opreşte să vrobească la telefon. Atunci toată relaxarea mea dispare ca fumul, înfund palma în claxon şi îi explic cu delicateţe pietonului următoarele lucruri gingaşe „Băăă. asta calcă nu f…te! şi Ce bă, eşti în târla lu tactu’ de treci aşa încet? Aşa că relaxarea la volan rămâne din nou pentru data viitoare.

Epilog

Trăim în secolul vitezei, folosim maşinării la care bunicii noştrii nici nu visau şi avem impresia că maşinăriile respective ne uşurează viaţa grăbind lucrurile. Dar în loc să avem mai mult timp liber pentru noi, ne folosim de maşini ca să facem cât mai multe într-un timp cât mai scurt, numai că să vedem că a doua zi o luăm de la capăt, obosiţi, surmenaţi şi cu nervii în pioneze. Oare ăsta să fie avantajul civilizaţiei? Şi totuşi unde ne grăbim?

Sursa foto

Iarna pe ulita

Prolog

Vali ieşi din bloc cu lopata de zăpada în mână. Dădu la o parte zăpada din jurul maşinii, se urcă la volan şi stătu cu inima cât un purice până când bateria de la maşină îşi făcu datoria şi motorul începu să bârâie. După vreo 5 minute încercă să plece de pe loc, dar una dintre roţile maşinii prinsese gheţuş şi patina în gol. Încercă să facă balans, dar degeaba. Înciudat, coborî din maşină şi se uită cu speranţă poate vedea vreun vecin care să-l ajute să împingă maşina. Nu-l văzu decât pe Ionuţ, puştiul de 9 ani de la parterul blocului, pe care îl urechiase chiar ieri. Ionuţ profită de situaţie ca să-i scoată limba şi să o ia la fugă. Vali se urcă din nou la volan şi încercă din răsputeri să iasă din locul de parcare balansând maşina.  La un moment dat auzi o voce strigând „Dăăăăăăiiii, haaaaaaiii dăăăăăiii!!!” şi simţi cum cineva împinge maşina încet. Roata buclucaşă prinse un petic de asfalt şi ţâşni din parcare. Imediat ce stabiliză maşina, Vali coborâ să-i mulţumească necunoscutului, când dădu cu ochii de Ionuţ, transpirat şi  gâfâind de la împinsul maşinii. Vali simţi că i se face ruşine. Îl luă pe Ionuţ în maşină să se încălzească, fugi până la buticul de la scara vecină şi se întoarse cu o ciocolată mare pe care scria „Milka”…

În copilăria mea, undeva prin anii ’80, iarna ningea. Strada se acoperea cu zăpadă şi scoteam sania ca să sărbatorim cum se cuvine omătul pufos. Dacă mai făceam şi un om de zăpadă ajutaţi de cei mari, fericirea era deplină. Apoi ninsoarea a fost tot mai puţină. Iernile nu erau neapărat mai calde, fiindcă pe străzi era un ger îngheţat, dar zăpada era puţină. Ne făcea să aşteptăm cu nerăbdare primăvara. Cum pe la Teleenciclopedia ni se spunea că vine încălzirea globală, ne aşteptam ca zăpada să fie pe cale de dispariţie, dar în schimb să crească portocali la noi pe stradă. Numai eu ştiu câte seminţe de portocale am pus în pământ, doar doar o ieşi vreun portocal. N-a ieşit. În schimb a început din nou să cadă. Câte un fulg. Apoi o sută. De milioane. Atâţia am numărat numai la mine pe stradă. Vechea sanie între timp şi-a dat obştescul sfârşit prin vreo sobă. Noua mea sanie se numeşte Renault şi are vreo 60 de cai. Şi iarna patinează. Chiar dacă nu vreau.

Mult aşteptata încălzire globală nu a mai venit. În schimb de vreo câţiva ani avem parte de zăpezi, viscole şi oameni înzăpeziţi. Nu ştiu cum se face că an de an în decembrie, iarna ne ia prin surprindere, ninge şi troieneşte drumurile. Drumarii pe care îi vedeam vara stând mândrii şi aplaudând maşinile lor noi şi frumoase pentru deszăpezire se declară depăşiţi de situaţie şi cheamă în ajutor jandarmii, pompierii, scafandrii, armata şi mai ales pe Sfântul Duh. Şi atunci, vrând nevrând, oamenii se lămuresc că sunt lăsaţi de izbelişte şi pun mâna pe lopeţi. Se ajută unii pe alţii conştienţi că de unii singuri nu reuşesc. Şi ăsta e un lucru bun. Poate cel mai bun. Vestita solidaritate măruntă iese din carapace şi îşi suflecă mânecile. Oameni care nu se cunosc se ajută reciproc să-şi urnească maşinile din troiene. Nu ai lopată, vine cineva cu o lopată şi pune umărul să te sprijine. Uneori te izbeşte ilaritatea situaţiei, fiindcă vara acelaşi om s-ar fi uitat urât la tine dacă îl salutai pe stradă. La un alt colţ de stradă, un camion blochează drumul. Vezi câţiva oameni care se chinuie să-l scoată din zăpadă. Fără să gândeşti te duci la ei şi îi ajuţi. Camionul se urneşte şi oamenii se felicită între ei. Una altul nu are curent la bateria maşinii. Scoţi cablurile de curent şi îi dai curent de la bateria ta. Omul îţi mulţumeşte. Parcă te simţi mai bine. Mai sunt numai 3 luni până la primăvară. O nimica toată.

Epilog

Anno domini 2012, undeva în decembrie. Mă chinuiam din răsputeri să scot maşina din locul unde o parcasem, dar un dâmb de gheaţă mă dădea înapoi. Încercasem să împing singur maşina peste dâmb, dar degeaba. La un moment dat văd în oglinda retrovizoare un alt autoturism oprind în spatele meu. Sper din suflet că şoferul îmi va da o mână de ajutor, dar degeaba. Furios la culme cobor din maşină, mă îndrept către celălat şofer şi îi spun de la obraz „Bine domnule, dar nu poţi să mă ajuţi măcar puţin?!?” În locul unui zdrahon de 1.90 înălţime şi 100 kg care să mă ajute, de la volan se dă jos o domnişoară de vreo 18 ani micuţă şi slăbuţă cu o voce delicată care se uită speriată la mine şi mă întreabă piţigăiat „Vreţi să vă împing să ieşiţi din parcare?” Brusc mă pufneşte râsul şi râd şi râd până îmi dau lacrimile. Domnişoara începe să râdă o dată cu mine. Îi mulţumesc frumos şi o rog să meargă mai departe fiindcă blocăm drumul. Îi sărut mâna ca să vadă că sunt băiat bine crescut. Fata pleacă bucuroasă şi mă urc din nou la volan. Poate de data asta…. brrrrrrruuuummmmm….. brrrrruuuuuuummmmm…