Insomnia

Prolog

Marius se fâţâi de colo colo în pat, apoi se ridică în picioare şi aruncă un ochi la ceasul din hol. Ora 2:35. Oftă cu năduf. Peste numai două ore jumătate, ceasul va începep să sune pentru o nouă zi de muncă. Şi nici măcar nu putea să scape pretinzând că e bolnav. După încă nişte ture prin cameră, Marius adormi pe la ora 4 dimineaţa. Cu doar o oră de somn la activ, bău pe nerăsuflate două cafele tari, apoi plecă spre birou având în minte doar o dorinţă nebună să doarmă. Când văzu maldărul de dosare pe care trebuia să le rezolve în ziua aceea, simţi că o ia razna. După o jumătate de oră, Marius motivă că trebuie să meargă la toaletă şi fugi clătinându-se din birou. Două ore mai târziu, colegii săi îl căutau disperaţi prin clădire, îngrijoraţi ca nu cumva să i se fi întâmplat ceva. Femeia de serviciu care se pregătea să cureţe unul dintre holuri auzi un zgomot suspect şi ciuli urechea. Din zona toaletelor venea un zgomot ciudat, ca  horcăitul unui om ce se sufocă. Marius dormea lemn şi sforăia ca un pluton de soldaţi după o zi de instrucţie…

Cu mulţi ani în urmă, un prieten mi-a povestit că reuşise la un moment dat să doarmă în picioare. Nu l-am crezut. Pe vremea aceea, pentru mine somnul însemna ora 10 sau 11 seara, pijamaua, patul şi linişte în jur. Cum să dormi în picioare, pe scaun sau dacă în jur e gălăgie? În copilărie eram obligat până la 10 ani să dorm dupăamiaza, ceea ce mi se părea o pedeapsă cumplită fiindcă nu îmi era somn. Nici măcar ameninţările de genul „Dacă nu dormi o să rămâi pitic” sau că o să iau o mamă de bătaie nu mă convingeau. Adevărul e că nu eram prea sigur că nu o să rămân pitic, aşa că mă măsuram cu creionul la tocul uşii şi rezultatele erau promiţătoare.

Apoi au trecut anii. Nu rămăsesem pitic, dar prin clasa a douăsprezecea veneam de la şcoală şi culmea, dormeam vreo două ore dupăamiaza. Fără ameninţări şi fără obligaţii. Dimpotrivă acum părinţii clătinau din cap că ar trebui să învăţ mai mult, fiindcă se apropia vestitul examen de bacalaureat. Şi uite aşa, peste alţi câţiva ani am pocnit din călcâie poarta unităţii militare UM xxx. Şi abea acolo am învăţat valoarea somnului şi că poţi adormi instant şi dacă nu-ţi spune cineva „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici voinici”. După câteva nopţi petrecute în gardă, adormeam pe unde apucam. Insomnia era pentru mine şi pentru colegii de armată doar un cuvânt din dicţionar.  Nu trebuia decât să avem 5 minute libere şi un colţ unde să ne ghemuim şi adormeam tun. Măcar la asta a fost bună armata. Nu trebuia să ne facem grija pastilelor de adormit. Apoi am intrat cum s-ar spune în câmpul muncii. Inclusiv al muncii de noapte. Dacă în armată mai puteai să aţipeşti pe şestache, la locul de muncă era imposibil. Cel mai drăguţ era că veneam dimineaţa acasă şi vecinul începea să dea cu bormaşina în pereţi fiindcă nu era oră de linişte. La început îi pomeneam toată familia fiindcă nu puteam să dorm, dar apoi am ajuns să integrez bârâitul bormaşinii în somn şi parcă adormeam mai bine când urla maşinăria diabolică.

După ce au trecut nişte ani şi am schimbat mai multe locuri de muncă, culmea că la majoritatea am lucrat şi de noapte, se pare că am reuşit să-mi autoreglez nănica. Adică eu când dorm, dorm. Buştean. Pe unde apuc. În tramvai, în taxi, pe scaun în sala de mese şi cam oriunde. Cel mai periculos rămâne adormitul la volan şi de ăla mă feresc ca de foc. Mi s-a întâmplat de câteva ori, dar a durat doar câteva fracţiuni de secundă. La un moment dat mă aflam la nişte prieteni în vizită unde toată lumea striga, se ciocneau pahare şi era un vacarm de nedescris. Am participat şi eu cât am putut, apoi m-am retras pe un fotoliu unde nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Am fost trezit de nişte ghionturi discrete în coaste şi apoi, buimac de cap am aflat că prietenii m-au filmat întrecându-ma în sforăieli cu bunicul gazdei, om la peste 80 de ani care adormise pe fotoliul vecin. De atunci am rămas prieten cu bunicul respectiv considerându-l un fel de frate de suferinţă.

Aşa că dragii mei, dacă aveţi probleme cu insomnia în creierii nopţii, sfatul meu e următorul. Îmbrăcaţi-vă, ieşiţi pe stradă şi plimbaţi-vă vreo două ore. După ce o să fiţi alergaţi de oarece câini vagabonzi dacă e vară sau o să îngheţaţi la -15 grade dacă e iarnă, când o să ajungeţi înapoi în intimitatea căminului şi o să constataţi că s-a făcut ora de plecare a serviciu, veţi foarte fericiţi să apucaţi pauza de masă de la ora 10 ca să trageţi un pui de somn…

Epilog

Era ora trei şi ceva noaptea, iar copacul părea că dansează. Soldatul se frecă la ochi. Simţea că adoarme în picioare şi mai avea mai bine de două ore de gardă. În jur nu se auzea nimic. Liniştea îl apăsa ca o plapumă moale şi brusc se rezemă de gard şi adormi. Ţârâitul enervant al telefonului care suna din jumătate în jumătate de oră îl trezea, răspundea ceva mormăit plantonului de gardă şi adormea în continuare. Când se termină garda era deja ora şase dimineaţa. Ca un robot merse în sala de mese, îşi luă farfuria cu micul dejun şi adormi cu nasul în farfurie. Colegii lui îl transportară în dormitor. Mai avea cinci ore de somn până intra iar în gardă şi şase luni de armată. Hai liberareeee!!!

Accesarea fondurilor europene

Prolog

Mărin avea o mătuşă care era ceva şefă pe la nişte birouri din primarie. Într-o bună zi, mătuşa cu pricina îl chemă la ea în birou şi îi puse în faţă nişte formulare pe care Mărin care oricum nu prea ştia să citească, le semnă. Peste câteva zile, Mărin află că va fi proprietarul unei ferme de melci înfiinţată cu fonduri europene. În clipa în care melcii cu pricina sosiră în numar de vreo sută, Mărin se puse pe treabă cum ştia el mai bine ca sa le creeze condiţii propice. În timpul ăsta, mătuşă-sa era ocupată cu ridicarea unei case cu etaj din banii destinaţi fermei de melci, undeva la ţară. Cu o săptămână înainte să vină europenii ca să vadă ferma cu ochii lor, lui Mărin îi dispăruseră şi ultimii doi melci. Aşa că se scărpină în cap şi aşteptă vizita specialiştilor europeni curios cum o să scoată cămaşa. În timpul ăsta, mătuşă-sa ajunsese cu construcţia la jumătate şi avea nevoie de tranşa a doua de bani care urma să fie deblocată  abea după ce specialiştii investigau melcii cu pricina, acum decedaţi. Situaţia lor era cum nu se poate mai incertă şi mătuşa consulta deja un avocat ca să vadă cum poate da vina pe Mărin pentru matrapazlâcurile ei financiare.

La televizor, un domn bine ne explică pe înţelesul nostru că el trebuia să plece în Kazahstan, Uzbekistan sau Botswana ca să-şi găsească de lucru după terminarea facultăţii în 8 până la 10 ani de studii. Apoi suntem lămuriţi că nu mai pleacă fiindcă în comuna Atârnaţii din Deal unde locuieşte s-a inaugurat un institut de cercetare construit din fonduri europene structurale şi de coeziune (ce naiba o mai fi şi aia). Aşa că fericitul nostru rămâne să lucreze la el în comună unde e mai fericit ca în Kazahstan et comp. Aşadar e la mintea cocoşului că orice ţăran cu 4 clase la fără frecvenţă poate să acceseze fondurile europene cu pricina ca să-şi dechidă o afacere înfloritoare. Personal nu am încercat să accesez fondurile alea minunate, dar am vorbit cu nişte cetăţeni cinstiţi care au dorit să se bucure de fondurile susmenţionate şi ce credeţi? Au fost lămuriţi încă de la început de consilierii care împart fondurile că ar fi bine să-i ia ca asociaţi în afacere pe nişte nepoţi sau verişori de-ai consilierilor respectivi, fiindcă altfel exista posibilitatea tristă ca să nu li se aprobe fondurile mult visate. Mai pe româneşte, cei care sunt puşi să gestioneze fondurile respective vor să beneficieze de ele, dar cum nu pot în mod direct, o fac prin interpuşi. Şi cum majoritatea oamenilor refuză să intre în combinaţii cu consilierii, nimeni nu primeşte fonduri şi aşa ajungem la o rată de absorbţie de 0,5% şi toată lumea se miră că românii nu au spirit întreprinzător.

La un moment dat, un cunoscut a vrut să acceseze nişte fonduri europene ca să investească într-o livadă de pomi fructiferi. Încă de la prima uşă la care a bătut i s-a cerut şpagă. Sume modice de circa 100-200 de euro. Făcând un calcul simplu, dacă la fiecare aprobare de care avea nevoie dădea şpagă, nu mai trebuia să ceară fondurile respective fiindcă suma totală a şpăgii depăşea valoarea finanţării. La un moment dat un alt cunoscut m-a anunţat triumfător că informaţiile mele sunt false şi răuvoitoare şi nu se dă şpagă pentru fondurile europene. M-am declarat gata să-mi recunosc neştiinţa dacă respectivul primeşte fondurile pe care le solicită. După circa 3 luni, m-am întîlnit cu respectivul şi l-am întrebat cum merge treaba. După înjurăturile adresat fondurilor europene şi distribuitorilor acestora, am dedus că mai are de aşteptat până primeşte finanţarea.Totuşi, există şi minuni. Dar nu din alea la care sperăm noi. Într-o comună am vorbit cu fiul primarului care mi-a spus că tatăl său are fonduri europene de împărţit, dar nu are cui le da fiindcă nimeni nu vrea să investească în comuna respectivă. Bietul băiat era disperat că banii europeni vor trebui daţi înapoi şi nu se va alege şi el măcare cu un BMW. European, desigur.

Epilog

Sub ochii lui Mărin care plângea de mama focului familiile lui de melci, aceştia începuseră brusc să se înmulţească. În doar câteva zile, melcii depăşiseră câteva mii ca număr. Comisia de verificare a fermei a fost extrem de mulţumită şi deblocă restul de bani pentru continuarea activtăţii . De data asta, Mărin luă el toţi banii şi îi investi în fermă, lăsând-o pe mătuşă cu buzele umflate. Ca să nu rămână dator, îi aduse în casa construită pe jumătate o familie drăgălaşă de şobolani care se înmulţi văzând cu ochii. Între timp numărul melcilor sporea, aşa că Mărin se gândea că poate ar trebui să acceseze nişte fonduri europene şi pentru producerea de substanţe de stârpit melcii, care ameninţau să dea peste cap ecosistemul comunei.