Fata mea e manager

Prolog

Tinerii îndrăgostiţi se priveau galeş în ochi în faţa altarului, iar asistenţa numeroasă aştepta ca cei doi să spună marele „DA”. Mireasa era suplă şi delicată ca o floare. La un moment dat în liniştea aceea, se auzi soneria unui telefon. Soneria spunea cam aşa „…perfeeeect, fără tineee, mi-e mai bineeee, am timp şi pentru mineee…” Fără să vrea, mirele pufni în râs, iar mireasa se încruntă, îşi strânse rochia largă  şi se îndreptă furioasă spre nuntaşul cu pricina. Care se ntâmplă să fie o doamnă respectabilă de vreo 50 de ani. Mireasa cea delicată îşi înfipse mâinile cu hotărâre în părul nuntaşei şi începu să strige pe un glas piţigăiat „Nenorocito… te-ai înţeles cu el, vrei să mă părăsească, îl vrei pentru tine… las că vă arăt eu la amândoi !!!” Asistenţa rămase tablou…

În ultima perioadă s-a bătut monedă pe faptul că vrem manageri străini pentru marile companii de stat româneşti. Asta suna frumos, ca şi cum respectivii managerii străini  ar pune biciul pe angajaţii români silindu-i să muncească eficient, să nu mai fure şi să nu îşi mai angajeze toate rudele în companiile cu pricina. Fiindcă din cauza motivelor mai sus menţionate, companiile în cauză sunt pe butuci, s-a hotărât ca ele să fie salvate de super profesioniştii manageri veniţi de peste mări şi ţări. O vreme a fost linişte şi lucrurile păreau că merg spre bine. Brusc, după câteva luni, managerii proaspăt numiţi încep să-şi dea demisia unul după altul. Autorităţile au făcut pe supăraţii. Adică domnule manager, îţi dăm toate puterile ca să ne scoţi din groapă şi dumneata ne părăseşti atît de repede? Motivele astea au ţinut până zilele trecute când unul dintre manageri a convocat o conferinţă de presă în care e explicat clar că a condus companii în mai multe ţări, inclusiv în Bangladesh, dar niciunde nu a găsit atâta corupţie şi incompetenţă. Brusc ziariştii pentru care Bangladesh este o ţară bananieră unde locuitorii abea s-au coborât din copaci şi care este citată frecvent ca un ţinut al dezordinii comparativ cu plaiurile mioritice, s-au simţit profund jigniţi ş l-au apostrofat pe manager. „Hai domnule, chiar în Bangladesh?!?” Omul a răspuns ferm, „Da, în Bangledesh am reuşit să fac treabă, nu ca în România unde mereu mi s-au pus piedici!” Aşa că de acum comparaţia cu Bangladeshul ne este defavorabilă, deci vom pune mâna pe hartă şi vom căuta o altă ţărişoară cât de cât înapoiată în faţa căreia să ne fălim cu realizările noastre.

Cu mai mulţi ani în urmă un cântecel care se mai numeşte şi manea lăuda performanţele unei tinere care ajunsese manager, probabil la fabrica de împachetat fum. Versurile următoare nu le mai reţin, dar ele ne arătau că în ciuda provenienţei modeste şi a lipsei studiilor, domnişoara manageră face şi drege astfel încât să scoată „leul greu” ca să nu o ajungă din urmă „duşmanii”. Aşa că la ce ne trebuiesc nouă specialişti veniţi din ţări străine ca să ne arate cum să conducem companiile şi apoi să dea bir cu fugiţii? Mai bine să mergem la un concurs de dans din buric pe manele şi acolo o să găsim suficiente managere ca să ne scoată ţara din criză…

Epilog

Emilia era asistent manager în probe la companie datorită înfluenţei unui unchi de-al ei. După două zile, nişte bărbaţi urâţi şi îmbrăcaţi în negru veniseră şi îl luară cu ei pe domnul director, pe celelalte asistente ale lui şi o grămadă de hârţoage interesante. Cum nimeni nu mai dorea să fie director de frica oamenilor în negru, Emilia se hotărâ să preia rolul ingrat. Pentru asta se pregăti temeinic prin achiziţionarea unui bici cu care să îşi impresioneze angajaţii. În dimineaţa următoare, Emilia se prezentă la birou şi începu să lovească cu biciul în stânga şi în dreapta, nimerind chiar şi pe unii dintre angajaţii care mai rămăseseră în companie. După o câteva momente de uluire, aceştia sunară la Salvare anunţând că noua lor manageră suferea de boli psihice grave şi trebuie condusă la spital pentru investigaţii.

Generalităţi de bază

Prolog

Şedinţa era pe sfârşite, iar şeful se decise să le dea vestea cea bună.”Cum se apropie Rusaliile, o să avem o zi liberă în plus săptămâna viitoare.” Brusc, grupul deveni mai vesel, iar Vali care nu-l suporta pe şef, zâmbi fals şi încercă să-l încuie cu o întrebare. „Şefu, dar ce sărbătorim de Rusalii, că nu-mi aduc aminte?” Toţi ochii se îndreptară către şef aşteptând un răspuns competent. Şeful rămase năuc, apoi încercă să o scalde „Ăăăă… de… de… Rusalii… ăăă… sărbătorim… ăăă… da….” Brusc se auzi vocea lui Gigel care era cel mai nou şi mai nebăgat în seamă dintre cei prezenţi ” Aşa cum mi-a explicat şeful, Vali, Rusaliile creştine semnifică împlinirea a cinzeci de zile de la Învierea Domnului şi celebrează pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor pentru ca ei să poată merge în lume şi propovădui credinţa creştină în toate limbile pământului. În Vechiul Testament, Rusaliile erau la început o sărbătoare agricolă a evreilor când îşi ofereau unii altora fructe şi legume date în pârg. Nu-i aşa şefu?” Grupul rămase mut de uimire, iar şeful se redresă şi afirmă cu tărie „Da, aşa e, aveam doar un lapsus, mă bucur Gigel că ai fost atent la ce v-am spus… Şi de acum înainte, Gigel este consilierul meu pe probleme de cultură.”

Zilele trecute l-am revăzut pe primarul Vanghelie şi sfatul său plin de blândeţe părintească „Mai puneţi mâna mă şi mai citiţi şi voi nişte almanahe…” Caraghios şi agramat, primarul are dreptate. De când s-a inventat Gugălu şi Feisbucul, parcă toată înţelepciunea lumii s-a întruchipat în cele două. Nu ştiu ceva, pun mâna şi caut pe Google. Whoops, informaţia nu apare sau e încâlcită. Trec pe Facebook şi îi întreb pe cei 4999 de prieteni care sunt la fel de „informaţi” ca şi mine. Dacă am norocul să am în listă vreun ciudat care mai pune mâna şi pe câte o carte e posibil să mă lămurească şi pe mine. Dacă nu, prietenii binevoitori dar habarnişti îmi vor da cele mai aberante răspunsuri. Partea jalnică e că nici măcar nu ştiu care răspunsuri sunt aberante şi care nu.

Cu mai mulţi ani în urmă, se punea preţ pe o chestie tare ciudată la care i se spunea Cultura Generală. Din păcate, ea nu putea fi încropită peste noapte, dar vestea bună e că poate fi copiată din fiţuici. Mecanismul este următorul. Luaţi cam o mie de cărţi din ce domeniu vreţi voi. Din fiecare carte faceţi câte 20 de fuiţuici de câte o pagină. După ce aveţi cele 20.000 de fiţuici, învăţaţi-le pe de rost şi încercaţi să găsiţi o conexiune între ele. Când reuşiţi să le conectaţi pe toate, aveţi cultură generală. Asta însemană că aveţi habar cam despre orice, sau dacă nu, măcar puteţi să vă îmbunătăţiţi cunştinţele. Cultura generală nu e ceva static, dar vă scoate din încurcătură şi ce e mai important, nu vă lasă să vă faceţi de râs în familie, grupul de colegi sau de prieteni. Chiar dacă unii nu vă au în gât, vor fi nevoiţi să recunoască „Măcar nu e prost.” Şi asta nu e puţin lucru.

În ziua de azi, nimeni nu prea mai citeşte cărţi. Ok, nu e nici o problemă, acum cărţile se numesc e-readere şi se pot descărca de pe internet. Nici nu trebuie să vă faceţi abonament la bibliotecă. Deci are şi internetul un lucru bun. Nu trebuie să citiţi ceva anume. Poate vă plac cărţile vechi, cărţile de istorie sau beletristică. Romanele poliţiste sau cărţile de dragoste. Nu contează. de multe ori dintr-o carte de 500 de pagini rămâi cu o idee. Dar ideea aia îţi va fi de folos când te aştepţi mai puţin. Şi dacă vreţi să vedeţi unde ajunge o societate în care cetăţenii ei nu citesc, încercaţi cartea lui George Orwell „1984”. Şi după aceea să-mi spuneţi ce părere aveţi.

Epilog

Tovarăşa profesoară se plimba printre bănci. Întrebă cu o voce plină de speranţă „Copii, acum două zile am învăţat despre huni. Ştie cineva cum se numea generalul care i-a învins pe huni în ultima bătălie?” Copiii rămaseră blocaţi. Habar nu aveau cum se numea generalul, fiindcă în cartea de istorie nu scria. Deodată din ultima bancă, două degete murdare de cerneală se ridicară timide. Degetele îi aparţineau lui Nicuşor care era cel mai slab elev din clasă, aşa că profesoara rămase dezamăgită „Da Nicuşor,  vrei la baie cumva?” „Nu tovarăşa profesoară, ştiu răspunsul. Hunii conduşi de regele Atilla au fost învinşi de generalul get Aetius în bătălia de la Câmpiile Catalaunice din Franţa în anul 451 era noastră!” Profesoara rămasă perplexă, holbă ochii şi deschise gura clămpănind din maxilare de câteva ori ca un pelican. „De…de… de unde ştii? Bravo Nicuşor, bravo, ai nota 10, dar de unde ştii? Ai citit în plus acasă?”  Nu tovarăşa profesoară, alatăieri ne-am jucat la bloc cu tuburile şi cornetele. Şi când am făcut o cornetă am văzut că pe hârtie scria de bătălia de la câmpile Catalaunice. Mi s-a părut interesant şi am ţinut minte. Apoi am făcut din ea o cornetă super…”

Sursa foto