Caligrafie

Prolog

Ionuţ scria atent tema de caligrafie pe caiet, când afară, în faţa blocului începu un meci de fotbal. Brusc, Ionuţ era mai atent la meci decât la temă. La un moment dat, cineva strigă „Gooooolll!!” şi Ionuţ dădu fuga pe geam să vadă ce şi cum. Când se întoarse la temă, observă cu durere în suflet că pe caiet apăruse o mâzgălitură. Şterse repede cu lama, sperând ca mama sa să nu observe. După ce termină tema, se duse repede cu caietul la mama ca să verifice tema şi să-l lase afară la fotbal. Spre disperarea copilului, femeia observă cu un ochi de vultur mâzgălitura buclucaşă şi cu un zâmbet larg pe buze rupse foaia din caiet şi îl trimise pe Ionuţ să refacă tema în întregime. Afară, meciul era în toi, aşa că Ionuţ amărât se aşeză la birou, îşi puse mâinile în cap şi începu să plângă. Lacrimile băiatului cădeau pe caietul de caligrafie una câte una.

Trebuie să recunosc că scriu urât. pe lângă asta, mai mănânc şi litere. De obicei îmi plac la gust literele M şi N care dispar din cuvinte. Inutil să vă spun câte certuri mi-am luat în şcoala generală pentru scrisul meu . Ei dar, târâş grăpiş am ajuns şi la facultate unde am avut de scris romane intregi. Abea reuşeam eu să înţeleg ce scrisesem acolo, ce să mai vorbim de colegi care îmi cereau cursuri cu împrumut. Aşa că după vreun an nimeni nu mai îmi cerea cursurile că era peste puterea lor să înţeleagă ce scrisesem acolo. Pentru calităţile astea, mereu mi-am auzit că nu o să reuşesc în carieră, că scrisul frumos te recomandă oriunde şi eu nu am nici o şansă cu mâzgălelile mele. Până la urmă ca să pun capăt discuţiilor le-am explicat criticilor că eu scriu româneşte şi dacă nu ştiu să citească ce am scris e vina lor, să mai pună mâna pe un abecedar ceva.

Lăsând gluma la o parte, scrisul de mână începe să devină opţional. Acum toată lumea cere texte scoase la imprimantă. Am văzut zilele trecute că şi la şcoală e cool să înveţi pe laptop, nu pe caiet. În maxim 10 ani o să avem o ţară de intelectuali care nu o să ştie să scrie de mână. Scrii, pardon editezi textul pe Iphone, apoi salvezi şi îl scoţi la imprimantă. La imprimantă toate textele arată frumos, aşa că putem scoate caligrafia din programa şcolară. Aşa că toţi cei ca mine care scriu cu picioarele sunt salvaţi că nu mai trebuie să se chinuie să scrie frumos.

Problema devine caraghioasă abea atunci când elevi de clasa a XI-a sau a XII-a trebuie să scrie de mână şi constaţi că habar nu au de regulile elementare de ortografie ( ce naiba o mai fi şi aia?). Şi uite aşa încetul cu încetul expresii ca „puneţi mâna şi citiţi şi voi nişte almanahe din alea” vor fi considerate un exemplu de urmat. Problema ar fi că „almanahele” alea sunt destul de greu de găsit, dar cine caută găseşte până la urmă, nu-i aşa?

Epilog

Ionuţ simţi pe cap mâna mamei care-l mângâia şi apoi o auzi spunând blând „Hai, nu mai plânge, te ajut eu să faci tema şi apoi poţi să mergi la joacă. E bine aşa?” Ştergându-şi lacrimile băieţelul o îmbrăţişă bucuros. Afară se auzi din nou „Goooolllll!!!!”

Sursa foto

Arta retoricii

Prolog

Anno Domini 196… Sala de festivităţi a Casei de Cultură din micul orăşel era arhiplină. Bărbaţii şi femeile îmbrăcaţi în haine de lucru aşteptau cu nerăbdare  decernarea premiului de „Fruntaş în producţie” în oraşul lor. Sus, pe scena pavoazată cu drapele roşii ale partidului, se aflau tovarăşii veniţi tocmai de la judeţeana de partid ca să-l felicite pe norocos. Deodată, o voce puternică răsună în sală „Se acordă titlul de fruntaş în producţie tovarăşului tractorist Hannibal Popescu! Să poftească pe scenă, să ne spună câteva cuvinte!”  Sala izbucni în aplauze. Fericitul câştigător, un om de vreo 45 de ani, urcă emoţionat treptele scenei. După ce aplauzele se stinseră, Hannibal Popescu se uită timid la tovarăşii de la judeţeană, apoi la auditoriul din sală şi brusc prinse curaj. „Da! Ăăăă…  Că… căci noi, ăştia, tract… tractoriştii am arat şi am semănat…partidul ne-a dat…ăăă motorină…ăăă la tract…la tractoare şi noi ne-am mobiloi… ăă mobilizo…mobilidzat ecsem…egzemplar ca să iasă treaba!!! Trăiască Partidul!!! Sala izbucni în aplauze.  Hannibal Popescu răsuflă uşurat. Primul său discurs avea un  succes nesperat 🙂

De fiecare dată când a trebuit să ţin un discurs în public a trebuit să depăşesc acel moment groaznic în care mintea ţi se goleşte şi discursul repetat de zeci sau sute de ori refuză pur şi simplu să-ţi vină pe buze. De obicei, tocmai în clipele astea sala este plină şi toţi se uită fix la tine. Nu se aude nici musca. Dacă faci greşeala să începi cu un „Ăăăă…”, eşti pierdut. Aproape sigur sala va izbucni în râs şi indiferent cât de bun este discursul tău, va fi acoperit de ridicolul primelor momente.  De aceea este important să rosteşti cuvintele clar şi tare pentru a lăsa impresia unui orator ferm. Vei observa că pe măsură ce continui să vobeşti, mintea ţi se va elibera de stres şi îţi vei aminti discursul pregătit dinainte fără nici un fel de problemă.

Ce ne facem însă dacă nu avem nimic pregătit dinainte? Este foarte important să ştim exact care este mesajul principal pe care vrem săţl transmitem celor care ne ascultă. O idee principală fermă poate fi uşor sprijinită de idei adiacente care să susţină mesajul principal. În orice caz, eu aş recomanda să frecventaţi măcar din când în când un grup de discuţii în care colegii mai experimentaţi vor putea să vă ajute cu sfaturi pentru a ajunge să susţineţi singur un discurs bun.

Culmea ironiei,  Demosthenes, cel care avea să ajungă mai mare orator al Antichităţii nu avea deloc calităţi pentru a ţine discursuri. Avea un tic nervos la umăr, era bâlbâit şi nu putea să lege două fraze clare. A fost aruncat de la tribună de două ori şi huiduit de mulţime când a încercat să vorbească. Apoi a făcut eforturi titanice ca să devină orator. A vorbit ţinând pietre în gură, a declamat discursuri în faţa valurilor mării pentru că vorbea încet şi nu se putea  obişnui cu huiduielile mulţimii. Se ascundea într-o peşteră unde îşi repeta discursurile în faţa liliecilor până la exasperare.

Nu disperaţi, arta oratoriei înseamnă înainte de orice muncă şi dorinţa de a reuşi, chiar dacă natura nu v-a înzestrat cu calităţi native de orator.

Epilog

Unul dintre cele mai puternice discursuri care a rămas în memoria istoriei a fost rostit de Primul ministru englez Winston Churchill în luna mai a anului 1940 când Anglia era în război cu Germania nazistă. Discursul a fost simplu, dar eficient. „Vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare şi pe străzi, vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”