Singurătate

Prolog

Cămăruţa lui moş Andrei era plină ochi cu prietenii şi cunoscuţii care veniseră să-i ureze La mulţi ani! de ziua lui.  Moş Andrei împlinea peste 90 de ani dar le uitase numărul. Or fi fost 93 sau 94, nu mai ţinea minte. Nişte strănepoţi veniseră pe la el să-l felicite, dar după vreo oră plecaseră, lăsându-l cu prietenii săi vechi, care roiau în jurul sărbătoritului abea atingând pământul. De fapt nici nu-l atingeau, fiindcă erau morţi demult, unii de peste 60 de ani. Dar moş Andrei îi vedea aievea şi discuta cu ei, bucurându-se de tovărăşia lor. Unii îl vizitau zilnic şi mereu îi reaminteau că nu l-au uitat şi că abea aşteaptă să li se alăture. Moş Andrei zâmbea pe sub mustaţa sa albă şi le spunea să-i ţină locul liber că oricum nu mai întârzie mult. Dar astăzi era ziua lui şi avea să se bucure de ea…

Mintea noastră e plină de ciudăţenii. Nu ne amintim ce am mâncat acum două zile, dar reuşim să retrăim scene petrecute cu mulţi ani în urmă. Chiar acum când scriu îmi aduc aminte de o seară geroasă de iarnă în care stăteam în spatele blocului cu un prieten bun. Ne-am apucat să jucăm fotbal, dar cum terenul era acoperit de zăpadă, am jucat miuţa cu o sticlă goală de plastic găsită pe acolo. Fugeam şi râdeam ca doi copii, până am obosit de atâta alergat şi am plecat fiecare la casa noastră.

O dată cu înainarea în vârstă, inevitabil creierul nostru se satură să mai ţină pasul cu actualitatea şi se refugiază în trecut. Amintiri dragi încep uşor uşor să ia locul timpurilor prezente şi oameni pe care i-am cunoscut cu mult timp în urmă încep să ne viziteze. Doi scriitori pe care îi respect mult, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu şi profesorul Grigore Băjenaru au scris amândoi despre acest fenomen. Ion Gavrilă Ogoranu povesteşte în cartea sa “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” că deşi a stat ani de zile singur în munţi, întotdeauna i-a avut alături de el pe camarazii săi, chiar şi când aceştia era închişi în temniţele comuniste sau executaţi de plutoanele “eliberatorilor” sovietici.

Grigore Băjenaru, ajuns la peste 70 de ani rememorează drumul spre liceul “Lazăr” spunând “O clipă măcar nu m-am simţit singur sau părăsit în acest drum de odinioară! … în dreapta mea mergea Ionaş Moscu, în stânga, Mircea Balaban, iar pe cealaltă parte a străzii, Dorobanţu, care avea superstiţia că n-o să-l asculte la nimic, în ziua aceea, dacă merge pe dreapta!” Grigore Băjenaru- Bună dimineaţa băieţi– pag.387

Inevitabil, mai devreme sau mai târziu o să ajungem să trăim cu amintirile noastre. Oare asta e un lucru rău? Eu spun că nu. Uneori am impresia că lumea din jurul nostru se învârte din ce în ce mai repede. La un moment dat o să încetez să mai ţin pasul cu schimbările. Şi atunci probabil că mă voi refugia în trecut. O să-mi chem prietenii care vor veni negreşit din lumea largă şi o să povestim împreună. Probabil că nu voi fi considerat chiar cel mai normal old guy, dar nu îmi va păsa. Pentru că poveştile prietenilor mei o să acopere zgomotul făcut de plasma 5D a vecinului…

Epilog

Gavrilă era singurul supravieţuitor al plutonului său. Luptase împotriva nemţilor în Munţii Tatra şi toţi camarazii săi căzuseră. Revenit acasă, nu putea să-şi reia viaţa. În fiecare zi mergea la micul monument ridicat în memoria camarazilor săi unde stătea ore în şir, plângând. La un moment dat se gândea chiar să-şi ia viaţa ca să fie alături de ei. Într-o noapte, îi apăru în vis comandantul său de pluton. Acesta îl privi, clătină din cap şi îi spuse “Gavrilă, noi suntem mândri că tu ai supravieţuit, aşa cum şi tu eşti mândru de noi. Lasă lacrimile şi trăieşte-ţi viaţa. Vrem să te bucuri de fiecare zi aşa cum am fi făcut şi noi dacă am fi trăit. Oricum locul tău aici în pluton o să rămână liber până va veni momentul să te întorci la noi. Dar mai e mult până atunci…”

Big Brother reinventat

Prolog

Anno Domini 197…Profesorul terminase cu bine cartea sa despre spaţiu şi timp şi se pregătea să o publice. Responsabilul de la Judeţeana de partid îi explicase că nu poate publica romanul decât dacă are pe prima pagină un citat de-al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit fiu al poporului. Profesorul căută în zadar în cuvântările tovarăşului vreun citat despre spaţiu şi timp. Nimic. Până la urmă în disperare de cauză, îi căzu sub ochi o cuvântare mai nouă a tovarăşului. Profesorul zâmbi pe sub mustaţă, afişă cuvintele tovarăşului pe prima pagină, cartea intră la publicare chiar de a doua zi şi avu un succes fenomenal. Cuvintele tovarăşului erau simple, dar la subiect „Tovarăşi, e timpul să ieşim la arat!”

Am urmărit alegerile prezidenţiale din Rusia şi rezultatul nu m-a surprins deloc. Vladimir Putin este noul şi acelaşi preşedinte al tuturor ruşilor şi probabil va rămâne până la sfîrşitul zilelor, chiar dacă va mai fi de vreo două trei ori prim ministru şi apoi din nou preşedinte. Dacă în ţările care fac tam tam de orientarea lor democratică, această rotire a cadrelor de genul „vin ai noştrii, pleacă ai noştrii” ar fi produs valuri, în Rusia realegerea aceluiaşi fost premier ca preşedinte este normală şi chiar dorită. Şi asta pentru că ruşii nu se împacă de loc cu democraţia şi libertatea. De ce? Pentru că democraţia implică responsabilitatea deciziilor luate şi libertatea poate fi devastatoare. Ruşii ca popor au nevoie de un „TĂTUKA”, adică de un conducător care să-i scutească de responsabilitatea deciziilor cu privire la viaţa de zi cu zi. După ce ţarul a fost doborât de Lenin, a urmat apoi Stalin şi ceilalţi conducători care au lăsat democraţia încuiată bine în beci şi au condus poporul rus după cum au vrut.

Cu mulţi ani în urmă am avut o prietenă rusoaică. Aceasta şi-a văzut visul cu ochii şi a ajuns să locuiască în Moscova, unde nici Napoleon şi nici Hitler nu au ajuns să pună piciorul. Din conversaţiile purtate cu ea am înţeles că atât timp cât votca este ieftină, nu trebuie să-ţi baţi capul cu tot felul de decizii dificile şi există cineva, un Big Brother care are grijă de tine, rusul de rând se simte foarte bine şi nu are nici un chef să schimbe sistemul. Pentru că libertatea şi implicit responsabilitatea sunt prea grele, ruşii preferă ca altcineva să gândească penrtu ei.

Nu ştiu dacă asta este rău sau bine, dar ştiu că te face să te simţi exact ca un bolnav internat în spital. Medici şi asistentele îţi spun ce să faci, ce să mănânci şi cât, iar bolnavul intră într-o stare de somnolenţă plăcută fiindcă nu trebuie să-şi bată capul cu deciziile cotidiene. Cu cât timpul petrecut în spital este mai lung, cu atât şi boala se va simţi mai confortabil şi se va croniciza. O dată cu externarea, bolnavul va constata că sănătatea îi va reveni mult mai repede dacă se va implica activ în  viaţa de zi cu zi.

Big Brother nu va dispărea niciodată. Mereu se va reinventa pentru că vor exista mereu grupuri de oameni care au nevoie ca Big Brother să hotărască mereu pentru ei. Şi dacă un popor îşi doreşte asta, cine suntem noi ca să le spunem că nu este bine ceea ce fac?

Epilog

Acum câteva luni în Coreea de Nord, cel mai iubit al doilea conducător, Kim Jong Il a plecat spre veşnicele plaiuri ale vânătorii. După numai câteva zile, vrednicul său fiu Kim Jong-un a preluat rolul de Big Brother liniştind astfel pe bieţii nord coreeni care plângeau de mama focului că Big Brother i-a părăsit. Au avut loc festivaluri de plâns în hohote ca la o veritabilă întrecere socialistă. Dar cum spunea cineva, cine nu plânge acum după marele conducător, vom avea noi grijă să plângă mai târziu.