Habemus Papam

Prolog

Bătrânul cardinal apăru pe balconul Domului şi anunţă cu o voce liniştită “Habemus Papam!” Mulţimea strânsă în Piaţa Vaticanului izbucni în urale… lumea creştină avea un nou lider.

Încă de la început nu l-am avut la inimă pe Papa Benedict al XVI-lea. De când mă ştiu, Papa se numea Ioan Paul al Doilea. Asta a fost timp de 26  de ani. L-am iubit pe Ioan Paul al Doilea, iar moartea lui m-a şocat. Ştiam că este bătrân şi din ce în ce mai slăbit, dar aveam impresia că va trăi veşnic. Nu s-a întâmplat aşa. După moartea Papei, am asistat cu sufletul la gură la alegerea noului papă. Numele pe care l-am auzit cel mai des rostit în zilele acelea era cel cal cardinalului Joseph Ratzinger. În calitate de decan al colegiului cardinalilor, el se ocupa de organizarea funeraliilor defunctului Papă. Alegerea sa ca Papa Benedict al XVI-lea mi-a adus aminte de celebrele alegeri ale comuniştilor în care se ştia dinainte cine o să fie The Great Lider. Automat am avut un déjà vu. Plus că în biografia lui figura apartenenţa la Hitlerjungend pe vremea când era copil în Germania nazistă. De parcă eu nu aş fi fost pionier pe vremea comuniştilor.  Aşadar, am avut toate motivele să nu-l am la inimă pe noul Papă. Până acum câteva zile, când Papa Benedict al XVI-lea a anunţat cu o voce slăbită că doreşte să renunţe la apostolatul său în favoarea unui Papă mai tânăr şi va redeveni cardinalul Joseph Ratzinger. Am rămas mut. Asta nu se mai întâmplase de peste 400 de ani. Obişnuit fiind cu obiceiul pur mioritic de a te agăţa cu dinţii şi unghiile de o funcţie, nu puteam pricepe cum un om poate să renunţe de bunăvoie la conducerea unui imperiu cuprinzând 2 miliarde de credincioşi. Deci Papa Benedict al XVI+lea este un om bun în sufletul său? A văzut că nu mai poate face faţă conducerii unui asemenea colos şi renunţă de bună voie, lăsând pe altcineva în locul său. Brusc am realizat că ceea ce face acest om e o lecţie. De modestie. Pe care ar fi bine să o ţinem minte. Mai ales atunci când diversele funcţii de conducere pe care ajungem să le îndeplinim ne iau minţile şi ajungem să ne credem de neînlocuit.

Epilog

Abdicarea Papei Benedict al XVI+lea a dat naştere unui şir de îngrijorări privind următorul Papă care conform profeţiilor va fi probabil din rasa neagră şi va fi ultimul. Ce înseamnă că va fi ultimul ? Nu ştiu. Cum spunea cineva, om trăi şi om vedea.

 

Arborele meu

Prolog

„Deodată poveştile de familie, pe care le auzise de atâtea ori din cea mai fragedă copilărie, poveştile acelea care o plictiseau şi pe care le ascultase fără să le înţeleagă prea bine, deveniră limpezi ca cristalul. Toţi strămoşii ei înduraseră încercări care ar fi zdrobit pe cei mai mulţi dintre oameni, dar nu se lăsaseră zdrobiţi. Nu se văicăriseră, luptaseră. Şi muriseră luptând. Fantomele tuturor acestor oameni al căror sânge curgea în vinele ei păreau că se mişcă liniştite în mijlocul odăii scăldate în lumina lunii. Şi Scarlett nu se simţea deloc surprinsă să-i vadă, pe aceşti oameni de-un sânge cu ea care înfruntaseră destinul potrivnic. Erau oare cu adevărat acolo fantomele, sau totul nu era decât un vis?”  Margaret Mitchell „Pe aripile vântului”

Uneori  îmi este frică. O frică iraţională ca atunci când eram copil. Mă simt singur şi pierdut. Şi atunci că gândesc la ai mei. Şi atunci mă simt protejat. Pentru că nu sunt doar o frunză în vânt. Undeva acolo am străbunici şi stră-străbunici şi tot aşa. Îmi pare rău că nu mi-am cunoscut străbunicii. Aş fi vrut să le ascult poveştile. Să ştiu de unde au venit, cine au fost părinţii şi bunicii lor. Poate că au fost negustori, ostaşi sau ţărani. Poate că stră-străbunicii mei au luptat alături de Vlad Ţepeş, de Iancu de Hunedoara, de Gelu şi de Basarab. Probabil au trecut prin vremuri de foamete, de războaie şi de bejenie. Şi-au dat ultima coajă de pâine pentru copii lor pentru ca să supravieţuiască şi să le ducă neamul mai departe.

Am încercat să aflu câte ceva despre arborele meu genealogic, dar am renunţat. Chiar şi în epoca internetului asemenea informaţii sunt imposibil de aflat. Plus că aş avea de căutat în România, Ungaria şi probabil prin alte state din Europa, ceea ce e puţin cam dificil. Aşa că mă mulţumesc să-mi imaginez cum au fost străbunicii mei. Zilele trecute am fost la cetatea Poenari din Argeş. Am urcat cele 1480 de trepte până la cetate, dar a meritat fiecare pas. Am atins cu mâna zidurile erodate de vreme şi închizând ochii simţeam că văd oştenii lui Vlad Ţepeş cum stau de strajă.  Cărămizile vechi de sute de ani nu puteau să vorbească despre asedii, lupte disperate,  trădători sau patrioţi. Am inspirat aerul tare al înălţimilor şi am plecat mai departe.

Epilog

Mihai era tare agitat. A doua zi urma să susţină proiectul în faţa comisiei de care depindea finanţarea sa ulterioară. Într-un târziu, adormi. Visă că un necunoscut îmbrăcat ca un oştean din Evul Mediu vorbea cu el „De ce te vaiţi atâta, nepoate? Dar tu cine eşti? întrebă în vis Mihai. Eu sunt stră-străbunicul tău şi am venit să-ţi spun că mâine voi fi lângă tine la şedinţă. Cum? rămase perplex Mihai. O să vezi.”

În faţa sălii unde era comisia, Mihai trepida de neastâmpăr. În sfârşit a fost chemat şi invitat să susţină proiectul. Când ridică ochii, Mihai rămase mut un moment. Pe peretele din spatele comisiei era atârnat un tablou care înfăţişa o scenă de luptă. Din tablou îl privea străbunicul său care îi apăruse în vis…