Prin noi înşine

Prolog

Andrei muncise tot anul la proiectul de diplomă. La sfârşit era mulţumit de ce realizase. Complicata maşinărie funcţiona la o apăsare de buton. În seara dinaintea prezentării proiectului, Andrei a încercat încă o dată să vadă cum funcţionează. Dar când a conectat aparatul la curent, s-a produs un scurtcircit, iar din planşă se ridică un miros de componente arse. Andrei era disperat. Nu mai avea cum să repare proiectul până a doua zi. În noaptea aceea nu dormi deloc, iar când ajunse în faţa comisiei, văzu cum profesorii se uitau  nedumeriţi la proiectul său. Convins că o să pice, Andrei începu să plângă. Preşedintele comisiei un om în vârstă, se uita la copilul din faţa sa şi spuse calm “Linişteşte-te. Dacă tu ai făcut proiectul, atunci explică-mi cum funcţionează. Dacă mă convingi îţi dau nota 10.” Andrei se calmă şi începu să explice în ce consta lucrarea sa. Acum era sigur pe el. Preşedintele şi profesorii din comisie îl întrerupeau mereu cu întrebări. După aproape o oră de explicaţii, preşedintele comisiei îi strânse mâna. “Bravo Andrei, e prima notă de 10 pe care o dau astăzi. Felicitări!”

Zilele trecute un prieten blogger îşi punea întrebarea ce facem ca să ne protejăm articolele de la dispariţie. Pentru că în orice moment este posibil ca ele să fie şterse de către administratorii site-urilor respective, indiferent că scriem pe wordpress ori pe altă platformă de blogging, sau ne-am închiriat propriul nostru domeniu. Pe moment am intrat în panică, mi-am salvat articolele pe hardul calculatorului, apoi le-am scos la imprimantă şi le-am îndosariat. Apoi am răsuflat uşurat. De parcă foile de hârtie nu se pot pierde, rupe sau ajunge în foc. Şi totuşi ce  e de făcut? Nimic. Absolut nimic. Pentru că articolele în sine nu au valoare. Noi le dăm valoare lor. E adevărat, ele reprezintă munca noastră. Dar în acelaşi timp, prin faptul că le-am scris, ne-am îmbogăţit. Mai ţineţi minte cum arăta primul vostru articol ca blogger? Dar al o sutălea? Dar ultimul pe care l-aţi compus? E o diferenţă mare, nu? Pentru că voi aţi crescut ca bloggeri.

La început postările mele erau timide, fără nerv. Dar numai aşa am învăţat să îmi formez un stil propriu. Din greşeli am tras concluzii. Nu ai cum să te aşezi în faţa tastaturii şi să scrii prima postare din viaţa ta de viitor mare blogger perfectă. Ideile nu sunt clare, aşezarea lor în pagină lasă de dorit, dar e prima ta postare. Următoarea postare va fi mai bună, iar dacă nu renunţi pe drum, vei ajunge să scrii bine. Da, mi-ar părea rău să pierd articolele scrise, mai ales că sunt unele care îmi plac mult de tot. Dar voi scrie altele, mai bune.Poate va trebui să o iau de la capăt. Poate voi avea din nou zero cititori. Şi ce dacă? Ceea ce am învăţat în cei doi ani de blogging care se împlinesc chiar azi nu îmi poate lua nimeni. Voi continua să fiu tot eu, antiqul şi o să încerc să vă las un zâmbet de câte ori intraţi pe pagina mea.

Aşa că nu trebuie să vă speriaţi. Valoarea voastră ca bloggeri nu e dată de articolele care se pot pierde, ci de ce aţi învăţat din ele. Şi uneori în viaţă trebuie să o luăm de la capăt. Dar nimic nu se va compara cu primul nostru articol din blog. Articolul ăla sfios şi timid. Pentru că de-atunci încolo nimic nu a mai fost la fel. Şi până la cei un milion de vizitatori unici nu e decât…  un articol. Spor la scris 🙂

Epilog

Sabin terminase cu chiu cu vai ultimul an de facultate şi căuta disperat să cumpere o lucrare de diplomă cu care să ia nota 10. Până la urmă găsi pe internet lucrarea unei studente din anul de graţie 1972 pe nume Dana Muscalu.Convins că nici Mama lui Ştefan cel Mare nu o să îl prindă, Sabin copie lucrarea şi o prezentă profesorului îndrumător ca fiind concepută de el. Profesorul îl lăudă şi îi propuse nota 10. Când sosi ziua prezentării, Sabin află că preşedinta comisiei de examen era temuta profesoară Carmen Donici, renumită pentru mulţimea de studenţi picaţi la examene. Sigur pe el, Sabin îşi prezentă cu aplomb lucrarea. Spre surprinderea sa, preşedinta comisiei a fost foarte impresionată de subiectul tratat de el. Carmen Donici îşi scoase ochelarii, se uită cu blândeţe la Sabin şi îi spuse      „ Lucrarea dumneavoastră e foarte bună, domnule student. Mi-au dat pur şi simplu lacrimile când am citit-o. Merită pe deplin nota 10!” Sabin crezu că explodează de bucurie. „Dar e o mică problemă… Lucrarea asta a fost scrisă acum mai bine de treizeci de ani de o studentă pe nume Dana Carmen Muscalu, care acum se numeşte Dana Carmen Donici şi se află în faţa dumneavoastră în calitate de preşedintă a comisiei de evaluare….”

 

Săptămâna oarbă

Prolog

Mişu Popescu alerga de încoace şi încolo ca un apucat. Îi intrase în cap ideea fixă că trebuie să facă o refinanţare la creditul pe care îl avea. Un coleg de serviciu îi spusese de o refinanţare şi brusc hotărâ că nu se va mai lăsa fraierit de banca la care avea credit. Lasă că o să-i arate el băncii. Sună imediat la numărul primit de la colegul său şi aranjă o întâlnire cu un consilier financiar. Consilierul financiar îl prosti atât de bine pe Mişu, că acesta semnă un contract de refinanţare în aceeaşi zi. Când îi arătă soţiei sale contractul a doua zi, aceasta avu un şoc. Era un contract prin care soţul ei se îngloda în datorii mai mari decât cele de la creditul iniţial. Mişu recunoscu gafa dar era prea târziu. Încercă să anuleze refinanţarea, dar duduia de la noua bancă, foarte simpatică îl informă că poate anula refinanţarea numai dacă plăteşte integral suma datorată băncii. Săptămâna următoare, domnul Mişu Popescu descoperi deliciile orelor petrecute în bucătărie asudând din greu în faţa aragazului, deoarece soţia sa îl informă că ea refuză să mai gătească până când părerea ei va fi luată în considerare în hotărârile luate de soţul său.

Întotdeauna m-am considerat ca fiind o persoană raţională şi cu capul pe umeri. Ba chiar o dată un psiholog care mi-a făcut nişte teste a rămas surprins de lipsa mea de spontaneitate. I-am explicat bine dispus că nu e vorba de lipsă de spontaneitate, ci de „spontaneitate calculată”. Cu toate astea, nu de puţine ori am fost cuprin de febra aşa numitei săptămâni oarbe, în care am luat deciziile cele mai aberante. Propriu zis nu e vorba de o săptămână, ci de 3-4 zile în care ţin cu tot dinadinsul să îmi îndeplinesc câte o năzuinţă binzară apărută în creierul meu peste noapte. Aşa de exemplu în urmă cu câţiva ani am vrut din tot sufletul să îmi iau un telefon mobil cu cameră foto şi am achiziţionat unul vechi şi la suprapreţ de la un samsar de telefoane mobile. Deşi mi-am dat apoi cu pumnii în cap de ciudă, am folosit telefonul destul de mult timp încât să  amortizez investiţia aberantă făcută cu el.

Săptămâna oarbă apare pe neaşteptate şi ne prinde complet în vraja ei. Deşi în perioada asta ar fi esenţial să nu luăm decizii şi mai ales decizii importante şi fără loc de întoarcere. Am mai auzit de unele persoane care au luat decizia să se căsătorească sau să facă achiziţii importante în săptămâna cu pricina şi după aceea fiind confruntaţi cu consecinţele deciziei lor au mărturisit că pur şi simplu se simţeau posedaţi de un demon lăuntric care le controla toate deciziile.

Aşadar când simţiţi că o luaţi la vale, cereţi sfatul unei persoane de încredere sau al mai multora şi urmaţi-le sfaturile sută la sută. Dacă tot iese prost, măcar o să aveţi pe cine da vina.

Epilog

Ileana era o fată simplă şi se îndrăgosti nebuneşte de Cristian, chiar dacă acesta avea la activ două căsnicii nereuşite. În 3 săptămâni deja hotărâseră data nunţii. Degeaba încercau cunoscuţii să o facă să se răzgândească, ea le spunea că şi-a găsit sufletul pereche. În ziua cununiei, la primărie, Ileana, Cristian şi cunoscuţii lor aşteptau să intre la ofiţerul stării civile. De emoţie, Ileana scăpă pe jos poşeta, iar Cristian se enervă brusc şi îi trase o pereche de palme urlând „Femeie proastă ce eşti, mă faci de râs, lasă că vorbim noi…!” Ileana nu spuse nimic şi se scuză timidă. În faţa ofiţerului stării civile, Cristian spuse un DA tare şi răspicat, privind mândru în jur. Când veni rându Ilenei, aceasta îl privi lung pe Cristian, se întoarse spre ofiţerul stării civile şi spuse răspicat NU! Asistenţa rămase tablou, iar Cristina părăsi sala stării civile fără să o oprească cineva. În liniştea mormântală, unul din prietenii lui Cristian începu să râdă în hohote „Bwhahaha…fraiere…credeai că o prosteşti pe fată… hahaha, ai rămas de căruţă ginerică…hehehe”