Epuizare

Prolog

Aerul în reţeaua de beciuri de sub liceu era sufocant şi elevii de clasa a noua gâfâiau în timp ce cărau mobilierul greu. Fiind în săptămâna de practică, elevii erau puşi să presteze diverse munci fizice pentru liceu care nu aveau nici o legătură cu practica propriu zisă. La un moment dat, văzând elevii nu mai pot, maistrul încercă să-i ia în balon „Bă da ce slabi sunteţi… lasă că o să mut astea cu din ăia musculoşi, de-a doişpea nu cu din ăştia slăbănogi ca voi…” Din principiu, unii elevi încercară să protesteze afirmând că pot şi ei. Numai unul mai slăbuţ, privind ţintă la maistru, mârâi printre dinţi „Ia-le şi cu maică-ta dacă vrei, numai lasă-ne o dată în pace…”

Deşi mulţi nu vor să recunoască fiindcă le place să creadă că au şapte vieţi în pietul de aramă, uneori ajungem într-un hal de surmenare şi epuizare că nu mai suntem buni de nimic. Cam ca şi mine acum. Astă iarnă aşteptam cu nerăbdare să vină vara, iar acum după câteva săptămâni de 40 de grade sau chiar mai mult, nu vreau decât un concediu. Ca să fie mai enervantă situaţia, majoritatea colegilor au plecat deja în concediu sau tocmai s-au întors de acolo bronzaţi şi relaxaţi. Şi cum eu mă prezint la lucru cu o moacă de zici că am tras la jug toată ziua, se mai găseşte câte unul sau altul dintre cei bronzaţi să mă întrebe pe un ton înţelegător „Da ce ai păţit dragule? Arăţi cam rău, nu te simţi bine??” Şi să-mi arunce câte o privire din aia de zici că mai am puţin şi mă duc pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. În momente din astea aş vrea să-i prind de nas şi să le spun „Nu, nu mă simt bine, m-am săturat să mă bată soarele în cap şi să slăbesc 5 kile într-o săptămână de parcă mi-aş fi făcut abonament la saună. Vreau un concediu relaxant la plajă pe şezlong şi cu briza mării Mediterane bătându-mi în moacă”. Dar nu o să le spun asta fiindcă oricum nu mă ajută cu nimic. Dar epuizarea e acolo şi nu vrea să treacă. Am ajuns să tresar de câte ori sună telefonul şi să mă întreb oare ce mai vor cei de la capătul firului. Dacă ar fi vorba de ieşiri la grătare şi bere totul ar fi ok, dar de obicei sunt tot felul de probleme şi problemuţe care de care mai aberante şi fără rezolvare.

Cum ar fi de exemplu dacă m-aş lua aşa brusc şi aş pleca la mare, înainte de asta mi-aş arunca telefonul în cel mai adânc canal şi nimeni nu ar ştii unde să mă găsească? Cu siguranţă la întoarcere aş începe să caut prin rubricile de angajări şi aş da buzna peste consultanţi în probleme de găsire optimă a unui loc de muncă. Aşa că deocamdată o să strâng din dinţi, o să îmi iau o moacă acră până va veni şi ziua plecării în concediu şi o să mă plâng de câte ori pot că depun eforturi supraomeneşti pe care nimeni nu le ia în seamă. Până săptămâna trecută un alt coleg făcea aceeaşi moacă acră din cuza oboselii acumulate în ultimele luni, dar brusc pe zi ce trece chipul i se luminează. De ce? Peste două zile pleacă în concediu…

Epilog

Dani simţea că mai are puţin şi pică sub birou. De peste şaisprezece ore lucra încontinuu şi maldărul de hârtii de pe biroul său atingea proporţii astronomice. Nu-şi dorea decât să-i ia naiba pe toţi, să poată aluneca încet sub birou şi să doarmă o săptămână încontinuu. În sfârşit după aproape douăzeci de ore de muncă, Dani se ridică de la birou, îşi întinse oasele şi porni spre casă. Aici îl aştepta o hărmălaie de nedescris, fiindcă soţia sa făcea bagajele pentru cele trei zile pe care le vor petrece pe litoral. Dani, care uitase de zilele libere o ajută să ducă bagajele în maşină şi semiconştient se aşeză pe scaunul din dreapta, adormind buştean. Se trezi peste câteva ore simţind în nas briza mării, coborâ împiedicat din maşină şi târâindu-şi picioarele se duse pe plajă ca să admire apusul. Se trânti pe nisipul încă fierbinte, îşi luă capul în mâini şi răsuflă uşurat… Biroul său rămase la 400 de kilometri distanţă şi marea era superbă… relaxare frate…

Sursa foto

Şi veţi cunoaşte Adevărul

Prolog

Anno Domini 198… Undeva la o şcoală generală, în timpul orei de dirigenţie. Profesoara  îi privea cu blândeţe pe elevi. „Dragii mei, să ştiţi că o greşeală recunoscută, e pe jumătate iertată. Adrian ridică mâna puţin speriat. T…tovarăşa dirigintă, pot să vă spun ceva? Da dragul meu, spune, ce s-a întâmplat? Mai ştiţi buchetul ăla frumos de flori pe care vi l-am adus săptămâna trecută? Da Adrian, a fost un gest foarte frumos din partea voastră. Păi acum câteva zile v-a picat o hârtie de 100 de lei din geantă şi eu am luat-o şi am cumpărat îngheţată la toată clasa şi din ce a mai rămas v-am luat buchetul ăla de flori… Ceee ??? Nesimţitule, după ce că mi-ai furat banii mai ai curajul să recunoşti cu tupeu! Să vii mâine cu maică-ta la şcoală!! Păi n-aţi spus mai înainte că greşeala recunoscută e pe jumătate iertată??”

Începând din clasele primare, tovarăşa învăţătoare ne educa în spiritul adevărului. Conform celor spuse de dumneaei, trebuia să recunoaştem tot ce făcusem greşit şi să-i aducem neîntârziat la cunoştinţă petru a putea lua măsurile pe care le considera necesare. De obicei urecherea, trasul de perciuni, sau în cazuri mai grave câte o palmă peste cap. Cum obiceiurile bune se răspândesc ca ciuma, în familie aveam parte de acelaşi tratament. De obicei interogatoriile începeau cu formulele „Să nu minţi! Minciuna are picioare scurte!! Minciuna şi hoţia merg mână în mână!! Mai bine recunoaşte că nu ţi se întâmplă nimic (Asta era varianta extremă la ideea că greşeala recunoscută e pe jumătate iertată)!” Fiind impresionat până la lacrimi de argumentele de mai sus normal că recunoşteam şi la fel de normal că apoi încasam o pedeapsă conformă cu boacăna făcută. „Treci la lecţii, nu mai pupi tu fotbal săptămâna asta, vezi că te ascult la Geografie!!!”

Încetul cu încetul am realizat că recunoaşterea adevărului atrage după sine pedepse din cele mai variate şi că jumătatea care este iertată este infinit mai mică decât cea neiertată, recunoaşterea nefiind deloc profitabilă. Aşa că am ajuns la următoarea concluzie. Dacă tot o încasez că recunosc, măcar să încerc să scap cu o minciunică. Dacă merge, scap de pedeapsă, iar dacă nu, oricum o iau pe cocoaşă. Aşa că în peisaj şi-a făcut apariţia domnişoara Minciunica, cea care se spune că ar avea picioruşele scurte.

La început Minciunica era mică, firavă şi uşor de prins. Apoi a început să crească. Era tot mai voinică şi greu de depistat. Făcea mult sport şi învăţase tehnici de rugby, aşa că era foarte greu placată de domnul Adevăr. Învăţase să-i facă ochi dulci domnului Adevăr şi să de folosească de el, astfel încât bietul Adevăr era complet depăşit de situaţie. Şi aşa Minciunica cea nevinovată a crescut şi a devenit Minciuna, o doamnă care mă ajuta ori de câte ori aveam nevoie. Dar nu pe gratis, cum am crezut eu la început.

De câte ori mă ajuta doamna Minciuna îmi lăsa câte o pată. Undeva în suflet, unde nu vedea nimeni. La început nu o băgam în seamă, dar apoi am observat că petele devin tot mai greu de şters. Şi atunci am realizat că doamna Minciuna are preţul ei. Care creşte cu fiecare dată când îi cer ajutorul. Şi că în momentele dificile mă va lăsa să mă descurc singur spunând adevărul. Dar atunci poate va fi prea târziu.

Aţi încercat vreodată să spuneţi adevărul? Atunci cu siguranţă aţi observat că ceilalţi sunt puţin şocaţi. De ce? Fiindcă suntem atât de obişnuiţi cu minciunile pe care le auzim zilnic încât aproape că le spunem celorlalţi „Hai te rog, minte-mă frumos. Nu mă interesează adevărul, vreau să aud o minciună frumoasă.”Şi ei ne fac pe plac, astfel încât la un moment dat nu mai distingem graniţa dintre minciună şi adevăr. Sau poate că dacă am spune doar adevărul nu am mai putea să trăim unii cu alţii.

Epilog

Anno Domini 198… Sala de festivităţi a grădiniţei era plină ochi de părinţi şi rude veniţi să asiste la serbarea micuţilor. La un moment dat pe scena improvizată apare un băieţel în uniformă de şoim al patriei care se pregăteşte să spună o poezie. Se uită emoţionat la tovarăşa educatoare, apoi începe. „Ţara noastră este mare… Cine fură, ăla are!”  Grupul din sală rămâne tablou. Disperată, educatoarea se ia cu mâinile de cap. Micuţul se uită bucuros spre sală şi completează „Tata mi-a spus!” 🙂

Cele mai puternice organizatii ale copiilor erau Pionierii si Soimii Patriei