Iadul violenţei de acasă

Prolog

Băiatul se uita liniştit la televizor când tatăl său vitreg năvăli urlând în sufragerie. „Ce faci aici bă trântorule, iar stai şi leneveşti cu mă-ta?!? Femeia se uită speriată la soţul  său  „Dar dragă…”  „Cui îi spui tu dragă, idioată leneşă şi proastă?!” urlă bărbatul înfuriat „Marş în bucătărie că te calc în picioare!!” Femeia, tremurând de frică se ridică în picioare, pregătindu-se să încaseze lovitura. În momentul în care bărbatul ridică pumnul să lovească biata fiinţă lipsită de apărare, băiatul sări în faţa lui şi contră lovitura cu pumnul său. Nu simţi nici o durere, dar bărbatul începu să urle şi încercă din nou să-şi lovească soţia. Băiatul ripostă din nou. De data asta reuşi să-i scrântească mâna agresorului. Urlând de durere, agresorul ieşi afară din apartament. Băiatul îşi luă mama în braţe şi încercă să o oprească din plâns. „Nu o să-l las să te mai lovească, mamă!”

Am avut norocul să nu cunosc personal violenţa din familie. Dar am avut destui prieteni care nu au fost la fel de norocoşi ca şi mine. Am avut prilejul să asist la scene în care tatăl îşi bătea soţia şi copiii. Cu unul dintre prietenii mei după o bătaie încasată de la tatăl său m-am dus la sala de box şi ne-am apucat de antrenament. După câteva luni de antrenament, prietenul meu nu mai tremura de frica tatălui său. Dar nici asta nu e o rezolvare. Violenţa în familie nu e o glumă şi din păcate nu e nici ceva iluzoriu. E cât se poate de reală. Generaţii de-a rândul în familia tradiţională românească s-a încetăţenit obiceiul că bărbatul trebuie să-şi bată „muierea”. Ca să-i arate că e bărbat. Şi ăsta e un obicei uşor de copiat. Fiindcă atunci când ai 90 de kilograme e uşor să loveşti o biată femeie cu vreo 30 de kilograme mai uşoară. Şi aşa te consideri un bărbat adevărat. Dar nu eşti. Şi nici nu vei fi. Eşti doar un laş. Un nimic. Un fricos. Un lache.

Un mare om şi un mare boxer, e vorba de Leonard Doroftei a participat la un spot publicitar împotriva violenţei în familie. „Moşul”, cum i se spune lui Doroftei a punctat exact realitatea. „Îţi place să loveşti? Alegeţi un adversar pe măsură!”. Pentru că asta este esenţa ideii. Bărbaţii care îşi lovesc femeile, indiferent că este vorba de prietene, soţii sau chiar mame, în sufletul lor sunt fricoşi. Nu au curajul să meargă la o sală de lupte şi să intre în ring cu un adversar adevărat. Fiindcă ăla o să le pocească mutra, o să le spargă ficatul şi o să le arate că sunt nişte nulităţi. Şi vitejii noştrii nu vor să vadă ce sunt în realitate. Adică nişte nima-n drum.

Epilog

Cu mulţi ani în urmă mă jucam fotbal cu un prieten în faţa blocului. La un moment dat a apărut tatăl său duhnind a băutură şi i-a ordonat să meargă în casă. Am aşteptat să văd ce se întâmplă în continuare. După vreo jumătate de oră a coborât prietenul meu. Se vedea că a plâns. „Iar a aruncat taică-meu cu un borcan de dulceaţă pe pereţi şi m-a pus să fac curat după el” mi-a spus trist. După amiaza aceea a fost ultima dată când l-am văzut. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Sper că acum e un bărbat în toată firea şi sper că nu a căzut în patima băuturii. Privirea lui din după-amiaza aceea m-a urmărit multă vreme.

 

Astăzi jucăm în deplasare

Prolog

Sala de sport  era arhiplină şi galeria adversă îşi făcea showul pregătit timp de o săptămână, transformând sala într-un adevărat vulcan. Echipa oaspete, timorată şi fără susţinere în tribune era ca un miel adus spre sacrificare. Jucătorii se uitau ruşinaţi spre antrenorul lor care îşi smulgea părul din cap de nervi. La un moment dat, când scorul de pe tabela de marcaj atinse proporţii uriaşe chiar şi pentru un meci de handbal, antrenorul ceru disperat un ultim time-out. Disperat, se uită la băieţii strânşi în jurul lui si le spuse „Ştiu că aţi făcut tot ce aţi putut. Nu e vina voastră dacă pierdem. De fapt, nu mai avem nimic de pierdut. Lăsaţi naibii schemele tactice şi jucaţi handbal ca la ora de sport în curtea şcolii. Bucuraţi-vă de joc.” Brusc ceva se schimbă în sală. Băieţii nu mai erau aceeaşi. Începură să joace handbal ca nişte copii fericiţi. Scorul nu-i mai interesa. Încet, încet echipa oaspete puse stăpânire pe joc. Scorul se echilibră. Galeria gazdă amuţi, ca şi întreaga sală. Sub ochii uimiţi ai spectatorilor, oaspeţii  au egalat şi în ultima secundă de joc au marcat golul victoriei. Galeria oaspete începu să aplaude încet. Fuseseră învinşi pe drept.

Povestea de mai sus este adevărată. Am trăit-o cu mulţi ani în urmă într-un orăşel în care echipa de handbal a juniorilor era foarte iubită. De multe ori am stat şi m-am întrebat de ce echipa gazdă este considerată întotdeauna favorită. Explicaţiile cum că publicul este al doisprăzecelea jucător la fotbal, sau al optulea la handbal mi se par exagerate. Depinde cum priveşti situaţia. Personal, când mulţi oameni îşi pun speranţe în mine, simt asta ca o povară. Mai este şi frica de a nu-i dezamăgi. În cazul unei înfrângeri, nu ai nici o scuză, eşti la tine acasă, ai sala de partea ta, galeria la fel, cunoşti terenul. De ce să pierzi?

În cazul unui meci în deplasare, situaţia se schimbă diametral. Nu ţi se acordă prea multe şanse. Eşti considerat învins dinainte de a începe meciul. Nu trebuie să demonstrezi nimic celor din sală, care oricum sunt împotriva ta. Şi atunci apare o idee obraznică şi enervantă. Dacă tot ne huiduie, hai să le închidem gurile. Hai să-i facem să tacă. Oricum nu avem nimic de pierdut. Hai să le batem favoriţii chiar aici în casa lor. Dacă nu reuşim, nu-i nimic. Dar putem încerca.

Echipele ca şi oamenii care nu au nimic de pierdut sunt foarte periculoşi. Riscă totul şi nu le pasă de rezultat. Mobilizarea poate fi maximă şi nu poate fi contracarată de echipa gazdă. Tocmai fiindcă aceasta trebuie să-şi mulţumească suporterii prezenţi în tribune. Din păcate echipele de fotbal din România nu văd situaţia aşa. Cum reuşesc să iasă puţin în Europa, echipele adverse le vin de hac. Din fericire, am prins perioada în care victoriile echipelor româneşti scoteau lumea în stradă. Oare se vor întoarce acele vremuri? Cu mentalitatea actuală, nici într-o sută de ani.

Epilog

În filmul Escape to victory o echipă de fotbal formată dn prizonieri de război aparţinând Aliaţilor înfruntă pe teren echipa naţională a Germaniei şi în ciuda unui arbitraj părtinitor, reuşeşe să termine meciul la egalitate, 4-4. Filmul este inspirat din povestea reală a unei echipe de fotbal ucrainene care a învins mai multe echipe de fotbal germane şi maghiare  în anul 1942 când Ucraina era ocupată de trupele naziste. Pentru această „performanţă”, fotbaliştii ucrainieni au fot trimişi în lagăre de concentrare şi foarte puţini au supravieţuit războiului. Oare ei au jucat meciurile pentru viaţa lor acasă, sau în deplasare?