Competenţa profesională

Prolog

Mirel era preferatul directorului. Aşa că atunci când apăru o situaţie tensionată în hala de producţie, directorul îl trimise pe Mirel să remedieze problemele. După vreo oră, veni disperat un maistru şi îi spuse directorului că Mirel se învârte prin hală ca o găină fără cap şi îi agită pe muncitori fără să găsească o rezolvare. Deşi îl iubea ca pe sarea în ochi, directorul îl chemă pe Dobre ca să rezolve problemele din hală. Dobre intră în hala de producţie şi înţelese imediat care era problema. În câteva minute reuşi să detensioneze atmosfera şi să repornească linia de producţie. Apoi îl luă pe Mirel de guler şi-l scoase afară. Directorul îşi muşca mustaţa de ciudă, dar trebuia să recunoască faptul că Mirel era de o incompetenţă crasă, chiar dacă nu-l contrazicea niciodată, spre deosebire de Dobre care-i lua întotdeauna deciziile la mişto, dar care era priceput în meseria sa.

La început am luat chestia asta cu competenţa profesională ca pe o glumă bună. Crescut în mediul comunist în care cuvântul de ordine era „timpul trece, treaba merge, noi muncim cu drag (nu cu spor)”, mă gândeam că nu trebuie să cunoşti meserie ca să te descurci la locul de muncă, oricare ar fi ăla. Cum însă vremurile de mai sus au apus de mult, am constatat cu surpriză că situaţia e groasă rău. Din fericire, încetul cu încetul reuşim să lăsăm la o parte incompetenţa, chiulul şi munca după ureche şi să le înlocuim cu învăţatul. Pentru că altfel nu supravieţuim. Dacă ne bizuim pe ajutorul colegilor, vom avea surpriza să constatăm că ori ne este refuzat, ori colegii sunt la fel de incompetenţi ca şi noi. Nimeni nu va sta să ne facă nouă treaba. Vom fi daţi la o parte rapid. Şi dacă ne vom schimba locul de muncă o să constatăm că cei de acolo ştiu totul despre noi. Pentru că informaţia circulă şi foştii colegi vor oferi informaţii reale despre voi. Şi în domeniul ăsta nu are loc minciuna. Pentru că va fi descoperită imediat. Dacă omul e un bun profesionist nimeni nu îi va putea lua asta.

Nu-i aşa că atunci când eraţi la şcoală nu vroiaţi să fiţi în echipă cu un coleg mai slab la învăţătură ca să faceţi voi toată munca? Exact aşa e şi în viaţă. Dacă nu o să vă faceţi treaba ceilalţi se vor feri de voi. Şi la un moment dat ori puneţi mâna şi învăţaţi, ori o să plecaţi de acolo. Întrebarea e, unde o să vă duceţi?

Epilog

Domnişoara Ileana era tartorele companiei, chiar dacă nimeni nu ştia prea bine ce funcţie deţine. Mai era şi în vârstă şi necăsătorită, dar ferească sfântul să-i spui „doamnă” în loc de „domnişoară”, că te mânca de viu. Liviuţ venise tocmai de la 400 de kilometri ca să primească nişte acte de la domnişoara Ileana dar ea îl purta pe holuri deja de ore bune. Liviuţ ştia de povestea cu „domnişoara” dar se pare că nu avea noroc azi. La un moment dat, nervos, intră în biroul domnişoarei Ileana tocmai când această îşi lua masa de prânz singură, mâncând fasole dintr-o conservă. Ileana îi aruncă o privire criminală şi Liviuţ ieşi şocat. Pe hol sună la o firmă de catering şi comandă un meniu complet. Când veni comisionarul, Liviuţ achită nota şi îl trimise să o caute pe domnişoara Ileana. După câteva minute, domnişoara Ileana ieşi din birou, se uită lung la tânărul care aştepta de ore bune şi îi spuse cu o voce neaşteptat de blândă. „Aveţi aici actele, scuze pentru întârziere…” Liviuţ părăsi sediul firmei cu un oftat de uşurare…

Pentru Sven Hassel

Prolog

„Având în vedere proporţia uriaşă a pierderilor noastre la Stalingrad şi criza catastrofală de trupe de rezervă, Fuhrerul nostru a decretat ca, începînd din acest moment, perioada de sarcină să fie redusă de la nouă la sase luni.”

Obergefreiter Joseph Porta către Obergefreiter Wolfgang Creutzfeld,  Salonic, primăvara lui 1943                                                        Sven Hassel „Drum sângeros către moarte” pag.12

Într-o seară de toamnă a anului 1992 am primit cadou o carte. Era o carte de război, deci m-am pus imediat pe citit. După o jumătate de oră râdeam atât de tare încât părinţii mei s-au speriat. Cartea se numea Blindatele Morţii şi era scrisă de un autor de care nu auzisem până atunci, Sven Hassel. Apoi am aflat că mai erau şi alte cărţi scrise de acelaşi autor şi m-am rugat cu cerul şi cu pământul de mama mea să mi le cumpere pe toate. Astfel că în câţiva ani am adunat toată colecţia de 14 romane scrise de Sven Hassel. Le mai am şi acum. E drept că sunt ferfeniţite de atâta citit, unele le-am citit de peste 50 de ori şi ştiu pe dinafară paragrafe întregi din toate romanele.

Cu timpul am început să caut mai multe informaţii despre Sven Hassel şi aşa am aflat că în realitate se numeşte Sven Pedersen, şi este născut pe 19 aprilie 1917 la Fredensborg în Danemarca. La vârsta de 14 ani a plecat de acasă ca ucenic de marinar în marina comercială, apoi a fugit în Germania unde s-a înrolat în armată. După un an a dezertat, apoi după o periaodă de lagăr a fost transferat în regimentul disiplinar 27 Panzer, aparţinând Armatei a 6-a. Aici a adunat materialul pentru cele 14 romane scrise apoi între anii 1953 şi 1985. Actualmente, Sven Hassel trăieşte în Barcelona.

Am crescut cu romanele lui Sven Hassel. Ani de-a rândul le-am împrumutat prietenilor, colegilor, apoi am fost foarte atent să le primesc şi înapoi. Între timp au apărut şi alte ediţii ale cărţilor lui Sven Hassel. S-a făcut chiar şi un film după romanul „Blindatele Morţii”. Ani de zile am fost ferm convins că acţiunea romanelor este reală, personajele fiind autorul şi colegii săi de suferinţă. Fiecare personaj este conturat atât de clar, încât după ce te familiarizezi cu ele, ştii dinainte cum ar gândi unul sau altul. Generaţii întregi de cititori au crescut alături de Sven Hassel şi camarazii săi Porta, Micuţul, Bătrânul, Legionarul, Julius Heide,  Barcelona şi ceilalţi  în timp ce beau, petreceau, aruncau grenade, striveau cu tancul sate ruseşti sau participau la expediţii sinucigaşe în spalele liniilor inamice. Suferinţa cauzată de război se împletea cu umorul, participarea la plutoanele de execuţie se termina cu beţii crâncene, tranşeele inamice erau luate cu asalt, iar cititorul rămânea prins în acţiunea romanului astfel încât avea în nări mirosul prafului de puşcă sau aroma unui borş rusesc gătit de inegalabilul bucătar Joseph Porta.

Multe voci susţin cu argumente destul de greu de atacat faptul că romanele lui Sven Hassel sunt simple ficţiuni, iar autorul nu a luptat niciodată pe front. Se pare că datele prezentate în romane sunt imposibil de verificat. Deşi am citit cu atenţie şi cu mare dezamăgire argumentele contestatarilor lui Sven Hassel, un lucru rămâne sigur. Romanele lui au fost publicate în peste 50 de ţări şi vânzările se apropie de cifra de 100 milioane exemplare.

Uneori stau şi mă gândesc că un mincinos notoriu care nu a participat la  lupte ar fi reuşit eventual să vândă 20 – 30 de cărţi şi sigur nu ar fi scris 14 romane în care acţiunea şi personajele să se întrepătrundă atât de bine. Nu ştiu, dar un lucru este sigur. Voi păstra cărţile lui Sven Hassel atâta timp cât voi avea o bibliotecă şi le voi răsfoi şi la 50 de ani cu tot atâta plăcere ca la 15 ani.

Epilog

„Primirea pe care ne-a făcut-o comandantul Lander a fost la fel de cordială, dar, după trei zile, trupul lui, făcut strecurătoare, a fost găsit în nişte tufişuri. Fireşte, fapta a fost pusă pe seama partizanilor. Ce-i drept, au planat niscaiva bănuieli legate de Micuţul şi Porta, dar aceştia, ca să-şi dovedească nevinovăţia, au asistat cucernic la înmormântare, vărsând chiar o lacrimă.” Sven Hassel, Batalion de marş pag. 50

P.S. La data de 21 septembrie 2012, în vârstă de peste 95 de ani, Sven Hassel s-a alăturat camarazilor săi de front pentru ultima bătălie. Cea fără de întoarcere. Dumnezeu să-l odihnească în pace.