Gaşca mea

Prolog

Alin era liderul trupei de tineri care se strângea în fiecare seară în faţa blocului. Deşi locatarii din zonă încercaseră să spargă grupul care se aduna şi stătea până la ore târzii din noapte râzând şi povestind vrute şi nevrute, Alin nu renunţase şi continua să îşi adune prietenii în fiecare seară în acelaşi loc. Iniţiase chiar şi contacte cu alte găşti din zonele apropiate, care se finalizaseră cu meciuri de fotbal având ca premiu mai multe lăzi de bere. Până într-o zi când Alin primi un plic care-l înştiinţa că peste o lună trebuie să se prezinte la unitatea militară unde fusese repartizat pentru satisfacerea stagiului militar. Înainte să plece în armată, Alin lăsă şefia grupului în grija unui prieten de-al său şi toată trupa îl conduse veselă la gară cu casetofonul urlând la maxim cântece de cătănie.

Aş minţi dacă aş spune că nu am fost în gaşcă. În anii 90 era inevitabil. Gaşca de la bloc era la fel de inevitabilă precum aerul pe care-l respiram. De fapt nu a fost numai o gaşcă, au fost mai multe, fiindcă eram o grămadă de adolescenţi la bloc. Apoi anii au trecut şi am devenit tineri. Ne dădeam întâlnire cu cei din alte cartiere şi organizam meciuri de fotbal pe terenul din curtea şcolii. Miza erau lăzile de suc, mai târziu de bere, sau uneori bani. Sume mici, dar adunate cu numarul de jucători din echipă asigurau necesarul de suc, bere şi îngheţată al găştii din următoarele 2-3 zile. Violenţa nu era neapărat o opţiune. Bineînţeles că se iscau mici conflicte, dar ele izbucneau în marea lor majoritate din cauza fetelor. Mai greu era dacă fata care-ţi plăcea era dintr-o altă gaşcă, sau dintr-un cartier mai îndepărtat. Atunci începeau adevărate negocieri pentru că gaşca ei să nu te întâmpine cu ciomagul când îi încălcai teritoriul. Când cei de la BUG Mafia au apărut pe piaţă în anii 96-97 a fost o adevărată isterie. Brusc toţi îşi iubeau cartierul şi visau că cei din cartierul Pantelimon o duc ca-n sânul lui Avraam, petrec la cele mai tari chefuri şi au cea mai tare gaşcă. Uneori aveam impresia că gaşca noastră o să dureze o veşnicie, mai ales că devenise destul de compactă. Apoi pe nesimţite a început să se spargă. Nici azi nu ştiu care a fost ultima zi când am fost cu toţii împreună. La început nu ne-am văzut o zi, apoi două, apoi o săptămână. Acum, după mai bine de 10 ani mă mai întâlnesc cu unul sau cu altul. Culmea e că pentru mine au rămas tot ca la 20 de ani, deşi unii dintre ei au acum 40. Parcă timpul nu a trecut peste noi şi reuşim să ne aducem aminte cu destulă acurateţe de momentele trăite în spatele blocului. Pe undeva încă mai facem parte din gaşcă şi nu ne lăsăm unii pe alţii de izbelişte. Viaţa şi-a urmat cursul firesc şi fiecare şi-a urmat drumul. Dar undeva acolo am rămas aceeaşi adolescenţi din spatele blocului care abea aşteaptă să vină seara ca să se întâlnească din nou. În gaşcă.

Poate nu aş fi scris asta, dar am văzut de curând filmul din 1979  The Wanderers- „Rătăcitorii”, în care un grup de tineri trăiesc pentru gaşca lor până în momentul în care se hotărăsc să o apuce pe propriul lor drum,

Epilog

După un an de armată, Alin era nerăbdător să fie din nou în mijlocul prietenilor din gaşcă. Dar spre uimirea sa, la întâlnire nu veni nimeni. Alin nu ştia că gaşca se spărsese la câteva luni după plecarea sa în armată. Încercă să refacă legătura dintre prieteni, dar se izbi de indiferenţă. Prietenii pe care îi ştia, nu mai erau aceeaşi. Gaşca lor îşi trăise vremea şi se stinsese. Era timpul să-şi vadă fiecare de viaţa lui.

Adidaşii de firmă

Prolog

Aveam adidaşi noi. Duminica de vară a anului 199… se anunţa caldă, dar nu excesiv. Numai bună petru un meci de fotbal pe terenul de sport al şcolii din apropiere. Facebookul încă nu fusese inventat. Călcam apăsat pe cărarea de iarbă şi simţeam cum adidaşii mei abia scoşi din cutie se mulau perfect pe picior. La un moment dat cărarea făcea un cot. Am observat prea târziu fierul înfipt în pământ şi mascat de iarba verde. Cu gândul la meciul de fotbal şi la invidia prietenilor când o să vadă noile mele încălţări abia achiziţionate, am înfipt vârful piciorului drept în fierul ascuţit din iarbă. Brusc, adidasului meu drept părea că-i crescuse un nas din fier 😦 M-am oprit în loc şi am început să mă vait. Prietenii se uitau miraţi la mine. Am scos adidasul din picior şi mă uitam cu milă la el. Am început să plâng de ciudă. Dacă mă întorceam acasă aşa, ai mei mă făceau cu ou şi cu oţet că nu am grijă de munca lor. M-am gândit puţin, am luat un tub de superglue şi am lipit partea ruptă. Apoi am mers la fotbal, încercând din răsputeri să nu vărs şiroaie de lacrimi. Adidaşii aceia au fost cu noroc, i-am purtat ani de-a rândul până s-au rupt de tot din cauza rănilor căpătate în praful terenurilor de fotbal…

În copilăria mea, să ai adidaşi noi şi de firmă era un lucru care te scotea din plutonul prietenilor cu încălţări rupte în picioare. La mare modă erau adidaşii „Puma”, numiţi şi „Pumei”. Toată lioata de puşti îţi admirau încălţările şi erai invitat de onoare la meciul de fotbal, de parcă încălţările acelea îţi aduceau brusc şi inspiraţia la joc. Timp de o săptămână erai admirat de vecinii de la bloc şi aveai grijă ca ochii din cap de adidaşii tăi cei noi. Apoi apărea un alt vecin cu încălţări noi şi erai dat uitării. Dacă adidaşii tăi cei noi nu aveau nume de firmă, situaţia era dubioasă. Se făcea un consiliu ad hoc dintre puştii din zonă în care se hotăra dacă firma respectivă este sau nu demnă de admirat. Fiecare o trăgea pe partea lui, posesorul adidaşilor susţinea că firma „ZdrangBang” este cea mai vestită firmă de încălţări, fiind arhicunoscută peste mări şi ţări, deşi necunoscută în România, în timp ce restul grupului îşi dădea cu părerea după cum îi suna numele firmei în ureche. Ca să înţelegeţi ce important era să ai ceva „de firmă”, tatăl unui vecin i-a cumpărat acestuia un treining nou şi a plătit dublu cât costa treiningul numai ca să fie inscripţionat ulterior cu „PUMA”.

Eu unul nu eram prea impresionat de mărcile de renume fiindcă aveam nişte pantofi „OTTER” nemţeşti cumpăraţi de ai mei cu sacrificii financiare, dar mă strângeau de nu puteam să-i port aşa că preferam oricând ceva mai ieftin, dar comod. Ca să nu vă mai spun că pe pantofii OTTER era inscripţionat un şobolan şi eu refuzam categoric să încalţ pantofi din piele de şobolan 😉 Am primit o dată nişte mănuşi de sudor de la tatăl meu şi toţi vecinii au murit de invidie fiindcă le-am prezentat drept mănuşi „originale de portar de fotbal” şi portarul echipei adverse mă ruga cu cerul şi cu pământul să-i împrumut mănuşile când trebuia să apere câte un penalty;)

Epilog

La un moment dat apăruse zvonul despre o nouă firmă tare pe piaţa încălţărilor. I se spunea NIKE, dar nimeni nu ştia cum arată încălţările NIKE. Unul dintre vecini a dat lovitura într-o zi când a apărut cu o pereche de adidaşi de la vestita firmă. Atunci am aflat că noii adidaşi se numesc NAIC. Deşteptul scrisese cu o cariocă pe adidaşii săi numele NAIC ca să ne facă să murim de ciudă… 🙂