Ghidul nostru din Timişoara

Prolog

Grupul de turişti aştepta cu nerăbdare îmbarcarea în microbuz. Până la destinaţia de vacanţă aveau de parcurs mai bine de 2 mii de kilometri. Cei doi şoferi şi ghidul se învârteau printre turişti cu zâmbetul pe buze. Cel puţin ghidul se vedea de la o poştă că nu se simţea în largul său. Unul dintre excursionişti, un pensionar simpatic se uita pe sub sprâncene la ghidul lor şi clătina din cap. Cine ştie ce dezastru va mai fi şi excursia asta. Peste numai câteva ore, se va dovedi că avea dreptate. Ghidul greşi drumul şi la ora două noaptea trăgea de bietul moş  să se trezească şi să vorbească cu localnicii ca să-i întrebe pe unde să o ia ca să iasă din ţara lor încurcată. Ungaria nu era mare, dar indicatoarele ei îi veniseră de hac ghidului care nu mai fusese niciodată prin locurile acelea…

Acum vreo 10 ani, în vara lui 2003 am lucrat ca şi ghid turistic. Denumirea de ghid presuspne prin ea însăşi o persoană care să-i călăuzească pe ceilalţi şi să le dea informaţii pe tot parcursul traseului. Numai că nu era cazul meu. Iniţial trebuia să plec în Grecia, aşa că am citit o grămadă de informaţii despre Grecia. În ultimele zile, situaţia s-a schimbat şi am fost informat că plec o săptămână în Spania. Lasă Grecia şi dă-i şi citeşte tot ce poţi despre Spania. În ziua plecării, când am văzut grupul care îşi punea toate speranţele în mine m-a apucat râsu-plânsul. Bineînţeles că cei doi şoferi pe care mă bazam să ne scoată la liman era unul singur, fiindcă celălalt era prea bătrân ca să mai poată conduce în condiţii de minimă siguranţă rutieră. În asemenea condiţii, ne-am rătăcit de vreo 3 ori prin Ungaria în toiul nopţii, din care o dată ne-am pomenit drept în câmp cu tot cu microbuz. Clar, Spania mai avea de aşteptat. GPS-ul încă nu fusese inventat, iar harta după care mă orientam suferea de lacune serioase. Într-un final am reuşit să scăpăm de Ungaria şi ne-am pomenit pe autostrada A2-A4 din Austria până în nordul Italiei şi apoi spre Veneţia. Acolo ghidul, adică eu, a trebuit să explice turiştilor tot ce vedeau ei prin Veneţia. Adică 10 % adevăr şi 90% burtologie, dar care a ţinut. Totuşi, o doamnă venerabilă m-a pus în încurcătură întrebându-mă ce e cu alea trei catarge care se văd în Piazza San Marco. Am rămas un moment năuc, apoi i-am tras o explicaţie mincinoasă că mi s-a înroşit mie nasul, dar doamna a digerat-o mulţumită. I-am spus că acolo se căţărau veneţienii când vroiau să vadă dacă vin corăbiile duşmanilor şi să dea alarma. A doua zi dimineaţa am pornit din Veneţia spre Spania într-o staţiune mirifică pe nume Lloret del Mar. Când am ajuns acolo, era ora 2 noaptea şi oamenii vroiau să se cazeze şi să doarmă, dar eu trebuia să găsesc un hotel de 3 stele printre altele vreo sută de acelaşi fel. După ce am întrebat vreo 3 localnici şi fiecare mi-a dat altă direcţie, la un moment dat am văzut un indicator care anunţa exact hotelul nostru. Am strigat la şofer „Ia-o în dreapta!!”, numai că omul s-a speriat şi a virat stânga, nimerind habar nu am cum, taman în faţa hotelului nostru. I-am anunţat pe turişti că ghidul lor vrednic i-a adus la hotelul mult căutat şi apoi am purces la cazarea acestora.

În următoarele câteva zile, datorită mării şi a soarelui, turiştii s-au bronzat şi s-au relaxat, împreună cu subsemnatul, aşa că drumul spre casă a fost puţin mai relaxat. La un moment dat aceeaşi turişti au hotărât că agenţia de voiaj de unde au făcut rezervările şi-a bătut joc de ei şi îşi doreau mult să mă strângă de gât, dar le-am reamintit că Timişoara e departe şi că şoferul nostru bătut în cap o să-i înfunde iar prin noroaiele din Ungaria, aşa că au renunţat temporar.

La întoarcere am făcut o escală de o noapte la San Remo, unde după ce am cazat excursioniştii, am rătăcit pe străzi de unul singur până când am găsit cea mai mare pizza şi cea mai rece bere. Pe care le-am băut. Şi le-am mâncat. Surpriza cea mai mare a fost la sosirea în Timişoara, unde toţi excursioniştii au declarat sus şi tare că excursia a fost minunată, iar ghidul lor e vrednic de toată lauda. Ba chiar unii dintre ei şi-au trimis şi colegii să meargă în aceeaşi excursie după numai 3 săptămâni.

A doua excursie a fost ceva de domeniul fantasticului, dar acum cel puţin ştiam drumul…

Epilog

La întoarcerea în Timişoara am luat legătura cu un ghid reputat, doctor în ghidărie şi l-am întrebat cu tupeu ce mama naibii sunt ăia trei stâlpi de care m-a întrebat doamna la Veneţia. Aşa am aflat şi eu că acolo se ridică steagurile de ziua naţională a Republicii Veneţia.

 

 

Botezul focului

Prolog

Anno Domini 199… Profesoara de geografie intră încet în clasă. Nici nu apucă să aşeze catalogul pe catedră, că elevii o asaltară agitaţi „Doamna profesoară, doamna profesoară, avem un coleg nou la noi în clasă! Da? Ia să vedem cum te cheamă, de la ce şcoală ai venit?”Pofesoara se întoarse spre copilul care stătea timorat într-o bancă şi începu să-l chestioneze. Apoi decise să-l asculte ca să vadă cum stă cu materia. Bietul băiat abea scăpă cu un şapte. Următoarele ore trecură parcă trase la indigo. Elevul cel nou a fost ascultat de toţi profesorii şi reuşi cu greu să iasă la liman.  Din fericire, fără nici un patru. Un început bun.

Zilele trecute am vorbit cu o prietenă. Îmi povestea că fetiţa ei de numai doi anişori a fost foarte speriată în primele zile la creşă, dar acum s-a obişnuit. I-am spus că până şi eu, măgar bătrân, când mi-am schimbat locul de muncă şi implicit colectivul ultima oară, am venit la lucru cu o oră mai repede şi am stat speriat într-un colţ, fiindcă nu cunoşteam pe nimeni. Niciodată nu mi-a plăcut să intru într-un grup nou. Vrând nevrând eşti „ăla nou”, toată lumea se uită la tine ca la un ciudat şi eşti respins de grup până la botezul focului. Adică momentul ăla când va trebui să ieşi în faţă şi să arăţi ce poţi. După aceea fie vei fi acceptat definitiv, fie respins. Ca întotdeauna, prima impresie cântăreşte greu şi dacă e nefavorabilă îţi vor trebui luni de zile ca să o schimbi.

Am avut ocazia să schimb destul de multe grupuri de colegi de-a lungul anilor şi am observat o tipologie rămasă neschimbată în linii mari. Un lucru bun când eşti nou şi nu cunoşti oamenii din grup este că poţi observa foarte precis care sunt relaţiile din grup, cine este liderul informal, sau masculul alfa, şi de cine ar fi bine să te fereşti. La început, e bine să fii mai discret şi să nu ieşi prea mult în evidenţă, fiindcă rişti să fii luat la ochi de veteranii grupului şi cum nu cunoşti terenul e ca şi cum ţi-ai bate cuie în talpă.

În armată, lucrurile erau puţin mai clare. Erau acolo bibani- cei noi, baştani- cei intermediari şi veteranii care făceau legea în unitate. Inevitabil la început erai tratat ca biban şi trebuia să înveţi să te adaptezi. Din fericire, situaţia dura exact 4 luni, până când veteranii se liberau din armată şi veneau alţi recruţi noi, numiţi fireşte, bibani. În viaţa reală, termenul de încercare nu este limitat în timp. Esenţial pentru locul tău în colectiv este aşa numitul botez al focului care apare într-un moment inopinat şi te solicită la maxim. Partea distractivă este că nu poţi să-l eviţi sau să-l sari. Mai devreme sau mai târziu colegii o să vadă exact cine eşti şi cât valorezi. Cum toată lumea apreciază profesioniştii, chiulangii sunt repede taxaţi şi excluşi din grup. Asta pentru că în diferenţa dintre viaţa reală şi junglă este că în viaţa reală nucile de cocos nu cad din copaci.

Epilog

Deşi lucra de 10 ani în colectiv, Ionuţ era bobocul grupului. Colegii îl strigau “Prâslea” sau “Junior”. După un concediu relaxant, Ionuţ intră plin de energie în sala de mese a companiei. Rămase un moment perplex, văzând un grup de necunoscuţi cum se uitau curioşi la el, apoi merse glonţ în birou la şeful său ca să-l întrebe ce s-a întâmplat. Aici află cu stupoare că toţi colegii săi beneficiaseră de o ordonanţă de guvern si ieşiseră la pensie anticipat. Brusc, Ionuţ deveni “nea Ionică” pentru tinerii săi colegi care-l mai numeau cu drag “bătrânelul răutăcios”, sau “moşu”. Ajuns un adevărat tată de familie şi adjunctul şefului, Ionuţ ofta de câte ori îşi trimitea mânjii pe teren. La şcolile de unde veniseră învăţaseră numai tâmpenii şi trebuia să stea cu ochii pe ei non stop. Şi mai avea vreo 10 ani până la pensie…