Foametea la români

Prolog

O parte din elevi alergau la ora de sport. Cei mai „şmecheri” rămaşi în sala de clasă, cotrobăiau prin genţile celorlalţi. Căutau mâncarea pusă de părinţii colegilor în ghiozdane, pentru pauza de masă. După ce o găsiră, mâncară tacticos, împărţind sandwichurile  mai bune. Când se termină ora de sport, scandalul izbucni în clasă. Cei rămaşi fără mâncare făceau scandal. Şmecherii nu recunoşteau nimic. La un moment dat, doi dintre ei începură să se înverzească la faţă şi se prăbuşiră de pe scaune ţinându-se cu mâinile de burtă. Unul dintre elevi izbucni în râs spasmodic. Cei doi mâncaseră din sandwichul lui, în care strecurase şi un laxativ puternic. Aşa, ca să-i înveţe minte pe hoţii de mâncare. Din ziua aceea nimeni nu mai riscă să fure sandwichuri.

Dacă aveţi ocazia să călătoriţi peste hotare şi o să intraţi în restaurante, imediat veţi recunoaşte mesele unde se află români. După cum v-aţi dat seama, mesele respective sunt pline de farfurii la o medie de 3 farfurii umplute vârf pe cap de mesean. Prin definiţie, românii sunt îngroziţi de perspectiva de a rămâne nemâncaţi, ceea ce îi determină să îşi facă provizii consistente pe oriunde se duc. Personal, recunosc că fac parte din această mare familie. Chiar dacă nu am trăit vremuri de foamete, poveştile părinţilor şi ale bunicilor despre vremurile grele trăite de ei îmi făcea să mi se zburlească părul pe spinare de spaimă. Din discuţiile purtate cu prietenii, am ajuns la concluzia că e vorba de moştenire genetică. Sutele de ani în care românii au răbdat de foame sub stăpânirile diverşilor mari conducători le-au inoculat spaima de lipsa mâncării. Nu întâmplător unul din sporturile naţionale este umplerea până la refuz a coşurilor în supermarket cu mâncare, cu rezultatul că o mare parte din respectiva mâncare va fi aruncată datorită alterării.

Pe de altă parte, românii sunt oameni ospitalieri. Îşi invită prietenii şi cunoscuţii să mănânce împreună şi trebuie neapărat ca oaspeţii să remarce varietatea mâncărurilor etalate pe masă. Doi sau mai mulţi oameni care mănâncă la aceeaşi masă semnează tacit un tratat de pace, respect şi prietenie. Am cunoscut situaţii în care diverşi meşteri veniţi acasă la om să-i repare caloriferele de exemplu, au redus mult preţul cerut pentru munca prestată, fiindcă au fost invitaţi la masă şi omeniţi de clienţii lor. Poate de aceea există expresia „Te-am primit la masa mea…” care simbolizează faptul că persoana respectivă este tratată ca un membru al familiei.

Cineva spunea că iubirea unui bărbat pentru soţia sa trece prin stomac. Nu ştiu dacă e neapărat adevărat, dar e valabil de exemplu pentru iubirea comisiilor de control pentru cei controlaţi. Dacă cei din urmă rezervă o masă mare la un restaurant select şi discret, unde comisia de control se poate desfăta în voie cu mâncare şi nu numai, atunci controlul este pe jumătate terminat. Bineînţeles dacă în comisie sunt reprezentanţi ai sexului tare, masa e bine să se finalizeze în compania unor domnişoare drăguţe şi discrete, că de, comisia are în componenţă oameni iubitori de frumos.

Una peste alta, dacă v-am deschis apetitul vă doresc poftă mare şi nu uitaţi că după o masă copioasă e recomandat să faceţi mişcare, de preferat sunt următoarele activităţi fizice- duhănitul unei ţigări (papiroase), degustatul unei berule (halbere), iar apoi butonatul telecomenzii televizorului pe unul din programele de sport, unde aveţi ocazia să consumaţi calorii înjurând jucătorii, arbitrii şi eventual preşedinţii de cluburi .

Epilog

Nea Văsălie deschise greoi uşa apartamentului şi se frecă la ochi, crezând că visează. De uşa vecinei sale, o studentă din Congo atârna un os mare de vaca, plin de carne, legat cu o sârmă de cleanţă. Nea Văsălie începu să se gândească febril cum să ia osul şi să-l pună pe grătar. Când se apropia tiptil de uşa vecinei, studenta deschise uşa, văzu osul şi începu să ţipe cât o ţinea gura „Aaaaaaaa, noooo, vooodoooo, vooodoooo..savee meeee, save meee!!! Nea Văsălie nu pricepu ce era aia vudu, dar luă repede un cuţit din bucătărie, tăie sfoara şi înhăţă ciolanul cu pricina. Studenta se închise în apartamentul său, iar nea Văsălie speriat să nu se răzgânească vecina, puse repede colanul la fiert, tăie o ceapă, nişte zarzavaturi şi prepară cea mai bună ciorbă de văcuţă din ultimul an…

Iadul violenţei de acasă

Prolog

Băiatul se uita liniştit la televizor când tatăl său vitreg năvăli urlând în sufragerie. „Ce faci aici bă trântorule, iar stai şi leneveşti cu mă-ta?!? Femeia se uită speriată la soţul  său  „Dar dragă…”  „Cui îi spui tu dragă, idioată leneşă şi proastă?!” urlă bărbatul înfuriat „Marş în bucătărie că te calc în picioare!!” Femeia, tremurând de frică se ridică în picioare, pregătindu-se să încaseze lovitura. În momentul în care bărbatul ridică pumnul să lovească biata fiinţă lipsită de apărare, băiatul sări în faţa lui şi contră lovitura cu pumnul său. Nu simţi nici o durere, dar bărbatul începu să urle şi încercă din nou să-şi lovească soţia. Băiatul ripostă din nou. De data asta reuşi să-i scrântească mâna agresorului. Urlând de durere, agresorul ieşi afară din apartament. Băiatul îşi luă mama în braţe şi încercă să o oprească din plâns. „Nu o să-l las să te mai lovească, mamă!”

Am avut norocul să nu cunosc personal violenţa din familie. Dar am avut destui prieteni care nu au fost la fel de norocoşi ca şi mine. Am avut prilejul să asist la scene în care tatăl îşi bătea soţia şi copiii. Cu unul dintre prietenii mei după o bătaie încasată de la tatăl său m-am dus la sala de box şi ne-am apucat de antrenament. După câteva luni de antrenament, prietenul meu nu mai tremura de frica tatălui său. Dar nici asta nu e o rezolvare. Violenţa în familie nu e o glumă şi din păcate nu e nici ceva iluzoriu. E cât se poate de reală. Generaţii de-a rândul în familia tradiţională românească s-a încetăţenit obiceiul că bărbatul trebuie să-şi bată „muierea”. Ca să-i arate că e bărbat. Şi ăsta e un obicei uşor de copiat. Fiindcă atunci când ai 90 de kilograme e uşor să loveşti o biată femeie cu vreo 30 de kilograme mai uşoară. Şi aşa te consideri un bărbat adevărat. Dar nu eşti. Şi nici nu vei fi. Eşti doar un laş. Un nimic. Un fricos. Un lache.

Un mare om şi un mare boxer, e vorba de Leonard Doroftei a participat la un spot publicitar împotriva violenţei în familie. „Moşul”, cum i se spune lui Doroftei a punctat exact realitatea. „Îţi place să loveşti? Alegeţi un adversar pe măsură!”. Pentru că asta este esenţa ideii. Bărbaţii care îşi lovesc femeile, indiferent că este vorba de prietene, soţii sau chiar mame, în sufletul lor sunt fricoşi. Nu au curajul să meargă la o sală de lupte şi să intre în ring cu un adversar adevărat. Fiindcă ăla o să le pocească mutra, o să le spargă ficatul şi o să le arate că sunt nişte nulităţi. Şi vitejii noştrii nu vor să vadă ce sunt în realitate. Adică nişte nima-n drum.

Epilog

Cu mulţi ani în urmă mă jucam fotbal cu un prieten în faţa blocului. La un moment dat a apărut tatăl său duhnind a băutură şi i-a ordonat să meargă în casă. Am aşteptat să văd ce se întâmplă în continuare. După vreo jumătate de oră a coborât prietenul meu. Se vedea că a plâns. „Iar a aruncat taică-meu cu un borcan de dulceaţă pe pereţi şi m-a pus să fac curat după el” mi-a spus trist. După amiaza aceea a fost ultima dată când l-am văzut. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Sper că acum e un bărbat în toată firea şi sper că nu a căzut în patima băuturii. Privirea lui din după-amiaza aceea m-a urmărit multă vreme.