Mamaliga cu brânză

Prolog

Sala izbucni în aplauze de încurajare, şi cele două echipe se pregatiră de concurs. Proba consta în pregătirea unui tort cât mai consistent si mai bun la gust. Din întâmplare sau nu, una dintre echipe era net avantajată, fiind formată din trei gospodine obişnuite cu bucătăria şi care ştiau foarte bine ce au de făcut. Cealaltă echipă era compusă din trei bărbaţi care se uitau buimaci în jur şi era clar că habar nu aveau cum o să se descurce. Plus că cei trei nici nu se cunoşteau între ei. La un moment dat, unul dintre bărbaţi înjură cu năduf  „No, apăi cum mămăliga măsii o s-o scoatem noi la capăt?” Celălalt dădu abătut din cap, dar cel de-al treilea sări în sus strigând „Ştiu, gata, o să le facem o mămăligă ca la mama acasă!” Deşi nu vedeau legătura dintre mămăligă şi tort, ceilalţi doi se declarară dispuşi să-l ajute. Gospodinele deja se pregăteau să scoată blatul din cuptor…

Uneori în viaţă se întâmplă că totul e împotriva noastră. Nimic nu merge, ba chiar mai mult, în asemenea momente trebuie să ne luptăm cu adversari care ştiu foarte bine ce au de făcut. Pur şi simplu am vrea să ne trântim pe jos, să ne încrucişăm braţele şi să tragem o tură de plâns ca atunci când eram copii. Dar nu se poate. Şi atunci ce să facem? Ne punem mâinile în cap şi încercăm să găsim o soluţie de scăpare. Ori refuzăm să mai facem ceva şi lăsăm evenimentele să se desfăşoare de la sine, ori luptăm cum ştim noi mai bine, chiar dacă e clar de la început că vom pierde. Păi tocmai asta nu e clar, că vom pierde. E adevărat că pornim cu un dezavantaj net, dar nu e deloc sigur că ceilalţi nu se vor încurca în propria ştiinţă. Şi atunci alegem să luptăm până în ultima secundă. E posibil să pierdem. Dar tot aşa e posibil să ne demoralizăm adversarii care vor începe să facă greşeli. Dacă vrem cu toată energia noastră să câştigăm, o să câştigăm. Chiar dacă e vorba numai de o mămăligă cu brânză şi lapte dulce.

Epilog

După ce traseră o ceartă zdravănă până aproape să se ia la păruială, gospodinele scoaseră o minunăţie de tort, de-ţi lăsa gura apă. Sub ochii uimiţi ai comisiei şi ai spectatorilor, băieţii veniră la masa juriului cu o mămăligă cu brânză şi şuncă, alături de o ulcică de lapte şi botezară cu tupeu mămăliga ca fiind „Tort cu inserţii de mămăligă şi brânză sărată”. Gospodinele făcură mare tam tam că băieţii îşi bat joc de onorata comisie şi ar trebui descalificaţi. După ce juriul se consultă îndelung şi gustă şi mai îndelung din mămăligă, declară că tortul cu inserţii de mămăligă şi brânză se încadrează în regulile concursului şi hotărâ că cele două echipe se află la egalitate…

Sursa foto

Cursuri de perfecţionare

Prolog

Anno Domini 199… Undeva în est. Pentru că vroia o mărire de salar, Cristi trebuia să meargă timp de o săptămână la un curs de perfecţionare, apoi să susţină un examen de care îi era teamă ca de dracu. Cu chiu cu vai s-a lăsat convins de colegi şi s-a înscris la curs ferm convins că pierde timpul degeaba, fiindcă nu va promova examenul. Cursul se ţinea într-un alt oraş, aşa că Cristi plecă duminică seara şi ajunse a doua zi dimineaţa. După ce se prezentă la clasa unde fusese repartizat, Cristi află că profesorul avea ceva probleme aşa că împreună cu colegii, luară la rând birturile din oraş. A doua zi profesorul veni dar nu le predă nimic, vorbiră doar nişte generalităţi banale. De data asta îl invitară şi pe profesor la un local unde acesta le ţinu piept cu brio la golitul sticlelor şi număratul fripturilor. Miercuri toţi erau mahmuri, deci profesorul propuse să o lase mai moale cu predatul şi să îşi revină cu nişte mici şi bere. Joia trecu pe neobservate, iar examenul de vineri se ţinu unde altundeva decât la una din terase şi toţi cursanţii absolviră cu note mari. Cristi era în al nouălea cer. Abea aştepta următorul curs de perfecţionare…

De-a lungul anilor am participat la mai multe cursuri de perfecţionare.  Adevărul e că le aşteptam cu nerăbdare mai ales dacă evau loc în oraşe cât mai îndepărtate de casă. Asta pentru mine era ca o tabără. Aveam ocazia să cunosc locuri şi oameni noi şi interesanţi. În ce priveşte cursul propriu zis, eram sigur că dacă dura între una şi două săptămâni aveam să mă duc acolo bou şi să mă întorc vacă. Pentru că într-o perioadă atât de scurtă pur şi simplu nu puteam acumula prea multă materie. Şi oricum primele trei zile erau dedicate acomodării şi descoperirii tuturor birturilor, bodegilor şi crâşmelor din oraşul respectiv. Venea apoi socializarea cu colegii şi colegele, ieşitul seara la discoteci, aşa că partea cu acumularea de cunoştinţe rămânea pe ultimul loc.

De fapt ceea ce conta până la urmă era diploma obţinută la absolvirea cursului. Când te întorceai acasă nimeni nu te întreba ce ai învăţat la curs, toţi vroiau să vadă diploma. Bineînteles de preferat era ca pe diplomă să nu scrie şi media de absolvire ca să te poţi lăuda că ai luat examenul cu 10 nu cu un amărât de 5 şi ăla dat de milă de profesori. Oricum acţiunile tale în grupul colegilor creşteau fiindcă acum erai „perfecţionat” şi puteai emite pretenţii la salar mai mare şi post mai de conducere chiar dacă din cursul de perfecţionare nu îţi aminteai decât de pocnetul halbelor de bere.

În orice caz eu unul nu o să ratez nici un curs de perfecţionare cel puţin din alea care au loc în frumoasa noastră ţărişoară. M-aş duce şi prin cele ţări străine, dar mai ştii? Dacă acolo examenul de final o fi pe bune şi chiar ar trebui să stau cu burta pe carte?

Epilog

Daniel se înscrise la un curs de perfecţionare tocmai în Olanda. Vroia să-şi facă praf colegii şi clienţii cu o diplomă olandeză care să-i dea credibilitate. Se prezentă la curs încărcat cu poftă de învăţat, mai ales că era un curs intensiv de două săptămâni. Încă din prima zi realiză că profesorul vorbea în olandeză, limbă de care el nu avea habar, dar încercă să reziste cu stoicism. În a doua săptămână cedă psihic şi în mijlocul prelegerii se ridică în picioare, dădu cu pumnii în măsuţa din faţa lui şi începu să râdă în hohote „Bwhahahahahahahaha hahahaha sunt de 10 zile aici şi n-am înţeles nimica hahahahaha…” Politicoşi, olandezii l-au legat ca pe un sac de cartofi şi l-au dus la spitalul de boli nervoase. Daniel reveni acasă după 3 săptămâni în loc de 2 cât fusese programat şi avea cu el multdorita diplomă olandeză pe care o afişă în spatele biroului său. Cum era scrisă în olandeză, nimeni nu înţelegea ce scrie pe diplomă. De fapt era un certificat medical de la spitalul de psihiatrie  care avertiza  că Daniel suferă de tulburări psihice şi trebuie atent supravegheat…