Botezul focului

Prolog

Anno Domini 199… Profesoara de geografie intră încet în clasă. Nici nu apucă să aşeze catalogul pe catedră, că elevii o asaltară agitaţi „Doamna profesoară, doamna profesoară, avem un coleg nou la noi în clasă! Da? Ia să vedem cum te cheamă, de la ce şcoală ai venit?”Pofesoara se întoarse spre copilul care stătea timorat într-o bancă şi începu să-l chestioneze. Apoi decise să-l asculte ca să vadă cum stă cu materia. Bietul băiat abea scăpă cu un şapte. Următoarele ore trecură parcă trase la indigo. Elevul cel nou a fost ascultat de toţi profesorii şi reuşi cu greu să iasă la liman.  Din fericire, fără nici un patru. Un început bun.

Zilele trecute am vorbit cu o prietenă. Îmi povestea că fetiţa ei de numai doi anişori a fost foarte speriată în primele zile la creşă, dar acum s-a obişnuit. I-am spus că până şi eu, măgar bătrân, când mi-am schimbat locul de muncă şi implicit colectivul ultima oară, am venit la lucru cu o oră mai repede şi am stat speriat într-un colţ, fiindcă nu cunoşteam pe nimeni. Niciodată nu mi-a plăcut să intru într-un grup nou. Vrând nevrând eşti „ăla nou”, toată lumea se uită la tine ca la un ciudat şi eşti respins de grup până la botezul focului. Adică momentul ăla când va trebui să ieşi în faţă şi să arăţi ce poţi. După aceea fie vei fi acceptat definitiv, fie respins. Ca întotdeauna, prima impresie cântăreşte greu şi dacă e nefavorabilă îţi vor trebui luni de zile ca să o schimbi.

Am avut ocazia să schimb destul de multe grupuri de colegi de-a lungul anilor şi am observat o tipologie rămasă neschimbată în linii mari. Un lucru bun când eşti nou şi nu cunoşti oamenii din grup este că poţi observa foarte precis care sunt relaţiile din grup, cine este liderul informal, sau masculul alfa, şi de cine ar fi bine să te fereşti. La început, e bine să fii mai discret şi să nu ieşi prea mult în evidenţă, fiindcă rişti să fii luat la ochi de veteranii grupului şi cum nu cunoşti terenul e ca şi cum ţi-ai bate cuie în talpă.

În armată, lucrurile erau puţin mai clare. Erau acolo bibani- cei noi, baştani- cei intermediari şi veteranii care făceau legea în unitate. Inevitabil la început erai tratat ca biban şi trebuia să înveţi să te adaptezi. Din fericire, situaţia dura exact 4 luni, până când veteranii se liberau din armată şi veneau alţi recruţi noi, numiţi fireşte, bibani. În viaţa reală, termenul de încercare nu este limitat în timp. Esenţial pentru locul tău în colectiv este aşa numitul botez al focului care apare într-un moment inopinat şi te solicită la maxim. Partea distractivă este că nu poţi să-l eviţi sau să-l sari. Mai devreme sau mai târziu colegii o să vadă exact cine eşti şi cât valorezi. Cum toată lumea apreciază profesioniştii, chiulangii sunt repede taxaţi şi excluşi din grup. Asta pentru că în diferenţa dintre viaţa reală şi junglă este că în viaţa reală nucile de cocos nu cad din copaci.

Epilog

Deşi lucra de 10 ani în colectiv, Ionuţ era bobocul grupului. Colegii îl strigau “Prâslea” sau “Junior”. După un concediu relaxant, Ionuţ intră plin de energie în sala de mese a companiei. Rămase un moment perplex, văzând un grup de necunoscuţi cum se uitau curioşi la el, apoi merse glonţ în birou la şeful său ca să-l întrebe ce s-a întâmplat. Aici află cu stupoare că toţi colegii săi beneficiaseră de o ordonanţă de guvern si ieşiseră la pensie anticipat. Brusc, Ionuţ deveni “nea Ionică” pentru tinerii săi colegi care-l mai numeau cu drag “bătrânelul răutăcios”, sau “moşu”. Ajuns un adevărat tată de familie şi adjunctul şefului, Ionuţ ofta de câte ori îşi trimitea mânjii pe teren. La şcolile de unde veniseră învăţaseră numai tâmpenii şi trebuia să stea cu ochii pe ei non stop. Şi mai avea vreo 10 ani până la pensie…

Jarul din sobă

Prolog

Cosmin insistase pe lângă prietena lui Magda să-l ia şi pe el la reuniunea de familie de la bunicii ei. După îmbrăţişările şi prezentările de rigoare, bunicul Magdei hotărâ să-şi cinstească musafirii cu o ciorbă gătită în cazanul cel uriaş. Ca să-i arate Magdei ce gospodar e, Cosmin se oferi să taie lemnele pentru foc, deşi în viaţa lui nu tăiase vreun lemn. Văzuse el câteva emisiuni cu tăietorii de lemne canadieni pe Discovery şi nu i se părea prea greu. Aşa că tânărul alese un lemn nu prea gros, îl aşeză de-a curmezişul, ridică toporul deasupra capului şi izbi cu toată puterea. Lemnul zbură cu putere şi îl lovi în genunchi pe verişorul Magdei care tocmai umpluse cazanul cu apă rece. Acesta răcni de durere, se împiedică şi căzu în cazan, udându-se tot. Disperat, Cosmin se luă cu mâinile de cap. Îşi ratase şansa la inima Magdei. Spre umirea sa, Magda veni furioasă spre el, îl luă de mână, îl trase în dosul casei unde îi sări în braţe şi îl sărută cu foc. „Bine i-ai făcut! De când eram mică râdea de mine şi mă jignea mereu, bine i-ai făcut nesimţitului!!” Cosmin rămase absolut buimac.

Ieri am tăiat lemne. Uitasem ce senzaţie plăcută ai când vezi lemnul despicându-se sub o lovitură zdravănă de topor. Mirosul lemnului proaspăt tăiat îţi intră în nări. După câteva lovituri nu mai simţi frigul de afară. Stiva de lemne creşte în jurul tău. O pauză binemeritată şi un pahar de apă. Dacă frigul se transformă în ger, un ştamplu de ţuică de prună e binevenit. Apoi treci iarăşi la spart buşteni. După ce se lasă noaptea, te retragi în faţa sobei, unde te aşteaptă o mâncare caldă şi un suflet iubit. Deschizi uşiţa sobei şi priveşti jarul arzând. Căldura îţi încălzeşte faţa şi adormi cu un zâmbet liniştit pe faţă…

Am crescut în vârful blocului de la vârsta de 10 ani. Căldura venea de la calorifer, aşa că tăiatul lemnelor îl practicam pe la prieteni, cunoscuţi sau la bunici. Spartul lemnelor mă relaxează enorm. Simpla muncă fizică şi faptul că după ce termin cu lemnele mă voi refugia în faţa sobei fierbinţi îmi dă o stare de linişte interioară. Pentru că la urma urmei, focul şi implicit căldura înseamnă viaţă. Când eram copil am plâns la „Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen.

Cu toate că îmi place să tai lemne, în 99% din cazuri habar nu am ce lemn tai. Singurul pe care îl recunosc, evident după mirosul de răşină e cel de brad, molid sau alte conifere. O întâmplare haioasă am trăit acum câţiva ani când un coleg de lucru m-a rugat să-i aduc din şopron o bucată de lemn de fag. M-am îndreptat plin de entuziasm spre şopronul cu lemne tăiate şi m-am luat cu mâinile de cap. Cum pe lemnele de fag nu scria FAG, habar n-aveam care ar fi ăla. Aşa că plin de aplomb am luat un lemn la întâmplare şi l-am înmânat cu indiferenţă calculată colegului. Omul s-a uitat la bucata de lemn, apoi m-a privit cu un zâbet ciudat pe faţă. M-a spus calm „Răducu, nu-i aşa că nu ştii cum arată lemnul de fag?” De la cei 1,85 de metri şi 90 de kilograme ale mele am dat vehement din cap. „Apăi la câte lemne sunt acolo, de unde să ştiu eu care-i ăla de fag? Ce lemn ţi-am adus?” „Ai adus lemn de fag” a spus el râzând… Oricum nici până în ziua de azi nu ştiu cum să recunosc lemnul de fag. Da important e să ardă în sobă indiferent cum îl cheamă…

Epilog

Soldaţii zgribuliţi de frig intrară zgomotoşi în dormitorul rece. În curtea unităţii ningea, iar vântul viscolea zăpada. Soba din dormitor era neîncălzită şi soldaţii aşteptau ordin de la sergent să meargă să ia nşte lemne. Sergentul însă, râjind ca un cal, le aruncă soldaţilor mai multe bucăţi de flanele. Grupă dreeeepţi, ascultă comanda la mine!! tună sergentul, iar tinerii încremeniră în poziţie de drepţi. Fiecare soldat ia câte o bucată de flanea şi freacă soba de teracotă cu flaneaua până când soba o să radieze căldură, continuă sergentul. Executareeeaaa!! Buimaci, băieţii luară câte o bucată de ţesătură şi începură să frece plăcile de teracotă oftând… mai e mult până la primăvară…