Valoare sentimentală

Prolog

Într-o zi, nea Cornel se pomeni la poartă cu un musafir ciudat. Un bărbat cu ochelari şi mapă care se oferi nici mai mult nici mai puţin decât să-i cumpere pământul lăsat moştenire de tatăl său. Nea Cornel se uită lung la ciudatul care îi oferea un preţ derizoriu pe pământ şi începu să râdă. Pământul acela nu avea preţ. În copilăria sa, nea Cornel şi toţi din familia sa lucraseră bucata aceea de pământ ca robi ai unui boier care stăpânea pământul. Nea Cornel nu putea să ceară un preţ pentru zilele de muncă sub soarele torid, zile în care în care sudoarea se amesteca cu lacrimile şi sângele rănilor. Cumpărătorul dn faţa sa nu avea de unde să ştie cum a fost. După vârsta pe care o avea, nici nu era născut pe vremea aceea. Nea Cornel îl invită pe potenţialul cumpărător să-şi vadă de drum. Dar peste câteva zile apăru un altul, care oferi un preţ mai bun, apoi alţii. Nea Cornel nu ştia ce să mai creadă. Apoi de la un cumpărător mai vorbăreţ află că o şosea importantă urma să treacă tocmai peste pământul său.

În mod normal majoritatea lucrurilor au o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani. Totuşi, aceste sume devin infime în momentul în care trebuie să exprimăm o valoare sentimentală. Fiecare dintre noi avem obiecte cu valoare sentimentală. Poate fi o fotografie, o carte sau un alt obiect. Cu mulţi ani în urmă, copil fiind, îmi doream o minge de fotbal originală. Pe vremea aceea, prin anii 80 se găseau numai două tipuri de mingi. Una care costa 9 lei şi se spărgea foarte uşor, iar cealaltă care costa 16 lei şi era atât de grea că ne sucea gleznele. Aşa că atunci când tatăl meu a plecat un an ca să muncească într-o ţară străină m-a întrebat ce să-mi aducă de acolo, iar eu i-am spus „O minge de fotbal originală”. După un an când tata a venit acasă şi mi-a pus mingea în braţe am început să plâng. Era întradevăr originală, arăta ca mingile cu care jucau fotbal echipele de la televizor. Şi deşi o minge de fotbal este făcută să fie lovită de mii de ori cu piciorul, capul, genunchiul şi orice alt loc din corp şi apoi să se spargă, mingea mea a avut o viaţă mult mai lungă. Pentru simplul fapt că nu prea o scoteam la joacă. Numai în cazuri deosebite şi dacă nimeni altcineva nu avea minge ca să jucăm fotbal, aduceam mingea mea originală şi ne jucam cu ea. Inutil să vă spun că fiecare lovitură în minge o resimţeam ca pe propria piele şi mereu îmi era frică să nu cumva să se spargă. Alţi copii veneau cu mingile lor nou nouţe şi plecau cu ele sparte după numai câteva meciuri, în timp ce peste mingea mea treceau anii. Pot să spun că au trecut vreo 30 de ani şi probabil mingea o fi zăcând dezumflată prin vreun colţ al casei, dar de spart nu s-a spart. Şi asta pentru că nu era o simplă minge. Era mingea mea de suflet.

Epilog

Cum nu era zi să nu vină vreun cumpărător pentru teren, nea Cornel îşi descoperi abilităţi neştiute de negociator. Cum nu avea de gând să vândă terenul, smulgea de la viitorii săi cumpărători sume de bani din ce în ce mai mari, alături de alte beneficii, cum ar fi tractoare, combine, sau vite de prăsilă. Orbiţi de valoarea ulteriaoră a terenului, cumpărătorii îi promiteau lui nea Cornel marea cu sarea, deşi bătrânul se sucea mereu în momentul în care trebuia să semneze contractul. Până când într-o zi când cumpărătorii au încetat să mai vină. Un domn de la guvern hotărâse să mute puţin traseul şoselei astfel încât să treacă peste terenurile sale ca să mai scoată şi el un bănuţ cinstit. Aşa că nea Cornel rămase liniştit cu pământul său moştenit de la părinţi, deşi uneori îi părea rău după discuţiile aprige pe care le încingea cu viitorii săi muşterii. Mai ales că în ultima vreme începuse să se cam plictisească…

Sursa foto

Reputaţie şi încredere

Prolog

Inginerul Mitu era cotat drept cel mai bun din intreprindere, cu şanse mari să ajungă director. Până într-o zi când un scandal imens izbucni în fabrică. Inginerul era un monstru care trăia cu o elevă de clasa a cincea. Organele de partid se mobilizară exemplar şi îl chemară pe inginer la raport înainte ca muncitorii furioşi să-l omoare în bătaie. Se organiză o şedinţă de pedepsire exemplară a inginerului. La şedinţă participă şi soţia împricinatului. După ce se făcu linişte în sală, tovarăşa Mitu se ridică în picioare şi ceru cuvântul.

Cineva îmi spunea zilele trecute că are nevoie de un bun meseriaş dacă pot să-i recomand unul. L-am întrebat de ce nu încearcă să caute un anunţ pe internet şi mi-a spus nervos să nu mai audă de anunţuri că toţi ţeparii şi dezaxaţii îşi compun anunţuri care de care mai promiţătoare şi dacă apelezi le ei, ieşi numai în pagubă. Am tăcut şi în sinea mea i-am dat dreptate. De când mă ştiu, chiar şi pe vremea în care toţi erau oameni ai muncii şi construiau socialismul, recomadările erau baza societăţii. Adică nimeni nu vrea să rişte lăsându-se în baza unui necunoscut care nu i-a fost recomandat de o persoană de încredere. La fel ca în „Lanţul slăbiciunilor” al maestrului Caragiale, lanţul încrederii funcţionează cel mai bine. Ca să ajungi să fii recomandat trebuie să dai dovadă un timp îndelungat de seriozitate şi competenţă profesională. Aici funcţionează însă o regulă ciudată care spune că un client mulţumit îţi mai aduce doi, dar unul nemulţumit îţi îndepărtează alţi şapte posibili clienţi. Culmea e că şi ocupaţiile extraprofesionale ca să spun aşa, cum ar fi patima pentru jocuri de noroc, băutură sau mai rău femei uşoare îi îndepărtează pe eventualii clienţi chiar dacă din punct de vedere profesional nimeni nu se poate plânge de tine. Şi asta fiindcă o reputaţie profesională se creează greu, e dificil de păstrat şi foarte uşor de distrus.

De obicei bunul renume se clădeşte în câţiva ani, timp în care suntem priviţi cu oarecare suspiciune ca fiind noi în domeniu şi că am vrea să ne dăm corijenţa pe spinarea clienţilor. Abea după ce facem eforturi mari, ne mulţumim toţi clienţii, chiar şi pe cei imposibil de mulţumit, începem să fim recomandaţi mai departe. Şi este de ajuns un singur zvon care nu trebuie să aibă neapărat legătură cu competenţa noastră profesională ca să ne pună pe butuci. Şi zvonul nu trebuie nici măcar să aibă o umbră de adevăr.  E de ajuns să apară şi se întinde ca focul într-o pădure uscată.

Epilog

Impresionaţi de curajul femeii care venise la şedinţă ca să-şi înfiereze soţul conform normelor partidului, tovarăşa Mitu primi cuvântul.”Stimaţi tovarăşi, vă anunţ cu regret că dacă prostia ar durea, cu toţii aţi fugi urlând pe străzi. Îl acuzaţi pe soţul meu că trăieşte cu o elevă de clasa a cincea. Ei bine, este adevărat. Eu sunt eleva de clasa a cincea, fiindcă abea acum la 23 de ani îmi continui studiile gimnaziale la seral. Din cauza sărăciei, în copilărie nu am avut ocazia să termin decât 4 clase. Aşa că acum sunt elevă premiantă în clasa a cincea la şcoala din cartierul nostru…”

Sursa foto