Ghidul nostru din Timişoara

Prolog

Grupul de turişti aştepta cu nerăbdare îmbarcarea în microbuz. Până la destinaţia de vacanţă aveau de parcurs mai bine de 2 mii de kilometri. Cei doi şoferi şi ghidul se învârteau printre turişti cu zâmbetul pe buze. Cel puţin ghidul se vedea de la o poştă că nu se simţea în largul său. Unul dintre excursionişti, un pensionar simpatic se uita pe sub sprâncene la ghidul lor şi clătina din cap. Cine ştie ce dezastru va mai fi şi excursia asta. Peste numai câteva ore, se va dovedi că avea dreptate. Ghidul greşi drumul şi la ora două noaptea trăgea de bietul moş  să se trezească şi să vorbească cu localnicii ca să-i întrebe pe unde să o ia ca să iasă din ţara lor încurcată. Ungaria nu era mare, dar indicatoarele ei îi veniseră de hac ghidului care nu mai fusese niciodată prin locurile acelea…

Acum vreo 10 ani, în vara lui 2003 am lucrat ca şi ghid turistic. Denumirea de ghid presuspne prin ea însăşi o persoană care să-i călăuzească pe ceilalţi şi să le dea informaţii pe tot parcursul traseului. Numai că nu era cazul meu. Iniţial trebuia să plec în Grecia, aşa că am citit o grămadă de informaţii despre Grecia. În ultimele zile, situaţia s-a schimbat şi am fost informat că plec o săptămână în Spania. Lasă Grecia şi dă-i şi citeşte tot ce poţi despre Spania. În ziua plecării, când am văzut grupul care îşi punea toate speranţele în mine m-a apucat râsu-plânsul. Bineînţeles că cei doi şoferi pe care mă bazam să ne scoată la liman era unul singur, fiindcă celălalt era prea bătrân ca să mai poată conduce în condiţii de minimă siguranţă rutieră. În asemenea condiţii, ne-am rătăcit de vreo 3 ori prin Ungaria în toiul nopţii, din care o dată ne-am pomenit drept în câmp cu tot cu microbuz. Clar, Spania mai avea de aşteptat. GPS-ul încă nu fusese inventat, iar harta după care mă orientam suferea de lacune serioase. Într-un final am reuşit să scăpăm de Ungaria şi ne-am pomenit pe autostrada A2-A4 din Austria până în nordul Italiei şi apoi spre Veneţia. Acolo ghidul, adică eu, a trebuit să explice turiştilor tot ce vedeau ei prin Veneţia. Adică 10 % adevăr şi 90% burtologie, dar care a ţinut. Totuşi, o doamnă venerabilă m-a pus în încurcătură întrebându-mă ce e cu alea trei catarge care se văd în Piazza San Marco. Am rămas un moment năuc, apoi i-am tras o explicaţie mincinoasă că mi s-a înroşit mie nasul, dar doamna a digerat-o mulţumită. I-am spus că acolo se căţărau veneţienii când vroiau să vadă dacă vin corăbiile duşmanilor şi să dea alarma. A doua zi dimineaţa am pornit din Veneţia spre Spania într-o staţiune mirifică pe nume Lloret del Mar. Când am ajuns acolo, era ora 2 noaptea şi oamenii vroiau să se cazeze şi să doarmă, dar eu trebuia să găsesc un hotel de 3 stele printre altele vreo sută de acelaşi fel. După ce am întrebat vreo 3 localnici şi fiecare mi-a dat altă direcţie, la un moment dat am văzut un indicator care anunţa exact hotelul nostru. Am strigat la şofer „Ia-o în dreapta!!”, numai că omul s-a speriat şi a virat stânga, nimerind habar nu am cum, taman în faţa hotelului nostru. I-am anunţat pe turişti că ghidul lor vrednic i-a adus la hotelul mult căutat şi apoi am purces la cazarea acestora.

În următoarele câteva zile, datorită mării şi a soarelui, turiştii s-au bronzat şi s-au relaxat, împreună cu subsemnatul, aşa că drumul spre casă a fost puţin mai relaxat. La un moment dat aceeaşi turişti au hotărât că agenţia de voiaj de unde au făcut rezervările şi-a bătut joc de ei şi îşi doreau mult să mă strângă de gât, dar le-am reamintit că Timişoara e departe şi că şoferul nostru bătut în cap o să-i înfunde iar prin noroaiele din Ungaria, aşa că au renunţat temporar.

La întoarcere am făcut o escală de o noapte la San Remo, unde după ce am cazat excursioniştii, am rătăcit pe străzi de unul singur până când am găsit cea mai mare pizza şi cea mai rece bere. Pe care le-am băut. Şi le-am mâncat. Surpriza cea mai mare a fost la sosirea în Timişoara, unde toţi excursioniştii au declarat sus şi tare că excursia a fost minunată, iar ghidul lor e vrednic de toată lauda. Ba chiar unii dintre ei şi-au trimis şi colegii să meargă în aceeaşi excursie după numai 3 săptămâni.

A doua excursie a fost ceva de domeniul fantasticului, dar acum cel puţin ştiam drumul…

Epilog

La întoarcerea în Timişoara am luat legătura cu un ghid reputat, doctor în ghidărie şi l-am întrebat cu tupeu ce mama naibii sunt ăia trei stâlpi de care m-a întrebat doamna la Veneţia. Aşa am aflat şi eu că acolo se ridică steagurile de ziua naţională a Republicii Veneţia.

 

 

Săptămâna oarbă

Prolog

Mişu Popescu alerga de încoace şi încolo ca un apucat. Îi intrase în cap ideea fixă că trebuie să facă o refinanţare la creditul pe care îl avea. Un coleg de serviciu îi spusese de o refinanţare şi brusc hotărâ că nu se va mai lăsa fraierit de banca la care avea credit. Lasă că o să-i arate el băncii. Sună imediat la numărul primit de la colegul său şi aranjă o întâlnire cu un consilier financiar. Consilierul financiar îl prosti atât de bine pe Mişu, că acesta semnă un contract de refinanţare în aceeaşi zi. Când îi arătă soţiei sale contractul a doua zi, aceasta avu un şoc. Era un contract prin care soţul ei se îngloda în datorii mai mari decât cele de la creditul iniţial. Mişu recunoscu gafa dar era prea târziu. Încercă să anuleze refinanţarea, dar duduia de la noua bancă, foarte simpatică îl informă că poate anula refinanţarea numai dacă plăteşte integral suma datorată băncii. Săptămâna următoare, domnul Mişu Popescu descoperi deliciile orelor petrecute în bucătărie asudând din greu în faţa aragazului, deoarece soţia sa îl informă că ea refuză să mai gătească până când părerea ei va fi luată în considerare în hotărârile luate de soţul său.

Întotdeauna m-am considerat ca fiind o persoană raţională şi cu capul pe umeri. Ba chiar o dată un psiholog care mi-a făcut nişte teste a rămas surprins de lipsa mea de spontaneitate. I-am explicat bine dispus că nu e vorba de lipsă de spontaneitate, ci de „spontaneitate calculată”. Cu toate astea, nu de puţine ori am fost cuprin de febra aşa numitei săptămâni oarbe, în care am luat deciziile cele mai aberante. Propriu zis nu e vorba de o săptămână, ci de 3-4 zile în care ţin cu tot dinadinsul să îmi îndeplinesc câte o năzuinţă binzară apărută în creierul meu peste noapte. Aşa de exemplu în urmă cu câţiva ani am vrut din tot sufletul să îmi iau un telefon mobil cu cameră foto şi am achiziţionat unul vechi şi la suprapreţ de la un samsar de telefoane mobile. Deşi mi-am dat apoi cu pumnii în cap de ciudă, am folosit telefonul destul de mult timp încât să  amortizez investiţia aberantă făcută cu el.

Săptămâna oarbă apare pe neaşteptate şi ne prinde complet în vraja ei. Deşi în perioada asta ar fi esenţial să nu luăm decizii şi mai ales decizii importante şi fără loc de întoarcere. Am mai auzit de unele persoane care au luat decizia să se căsătorească sau să facă achiziţii importante în săptămâna cu pricina şi după aceea fiind confruntaţi cu consecinţele deciziei lor au mărturisit că pur şi simplu se simţeau posedaţi de un demon lăuntric care le controla toate deciziile.

Aşadar când simţiţi că o luaţi la vale, cereţi sfatul unei persoane de încredere sau al mai multora şi urmaţi-le sfaturile sută la sută. Dacă tot iese prost, măcar o să aveţi pe cine da vina.

Epilog

Ileana era o fată simplă şi se îndrăgosti nebuneşte de Cristian, chiar dacă acesta avea la activ două căsnicii nereuşite. În 3 săptămâni deja hotărâseră data nunţii. Degeaba încercau cunoscuţii să o facă să se răzgândească, ea le spunea că şi-a găsit sufletul pereche. În ziua cununiei, la primărie, Ileana, Cristian şi cunoscuţii lor aşteptau să intre la ofiţerul stării civile. De emoţie, Ileana scăpă pe jos poşeta, iar Cristian se enervă brusc şi îi trase o pereche de palme urlând „Femeie proastă ce eşti, mă faci de râs, lasă că vorbim noi…!” Ileana nu spuse nimic şi se scuză timidă. În faţa ofiţerului stării civile, Cristian spuse un DA tare şi răspicat, privind mândru în jur. Când veni rându Ilenei, aceasta îl privi lung pe Cristian, se întoarse spre ofiţerul stării civile şi spuse răspicat NU! Asistenţa rămase tablou, iar Cristina părăsi sala stării civile fără să o oprească cineva. În liniştea mormântală, unul din prietenii lui Cristian începu să râdă în hohote „Bwhahaha…fraiere…credeai că o prosteşti pe fată… hahaha, ai rămas de căruţă ginerică…hehehe”