Nenea Jean strike again

Dimineața era destul de friguroasă și nenea Jean se trezi buimac de cap. Clipind somnoros, se întreba ce zi o fi și dacă să meargă la birou sau să se dea lovit. Gemînd din cauza dsurerilor de spate se extrase din pat și se spălă pe față. Când apa rece îi izbi fața își aminti că azi aveau o măreață ședință de bilanț și șeful lor le comunicase speriat că va veni un mare mahăr taman de la centru ca să supervizeze ședința. Nenea Jean se scărpină în cap, gîndidu-se că se va fofila și nu o să meargă la ședință uite așa numai de-al naibii. Încă nu știa cum va proceda, dar o să vadă el la fața locului.

La serviciu găsi forfotă mare, toată lumea era agitată din cauza măreței ședințe. Nea Jean nu mai zăbovi, și purtînd în mâini cu grijă cana de jumate de litru plină cu cafea, își luă tălpășița și se încuie în birou. În trecere îl văzu și pe bietul Traian, agitat și speriat, alergînd de colo colo dintr-un birou în altul. După ce savură cafeaua dublă, nenea Jean începu ca niciodată să își facă ordine pe birou, sortînd maldărul de hârtii aruncate alandala. Auzi cum peste toată clădirea se așternea liniștea, o liniște prevestitoare de furtună. Tensiunea ședinței ce avea să urmeze era aproape palpabilă. Nenea Jean era acum ferm convins că nu se va duce la ședința cu pricina și chiar dacă auzi ciocănituri nervoase în ușa biroului, făcu pe mortul în păpușoi. Apoi fără să vrea, șe așeză mai comod în scaun și curând ațipi. La un moment dat se trezi speriat. Cineva, probabil mahărul cel temut răcnea foarte aprope de biroul său. Curios, dar vocea i se părea foarte cunoscută, deși nu o mai auzise de mulți ani. Să fie cumva unul dintre vechii lui șefi? Nenea Jean știa că în biroul de dincolo toți colegii lui stau plouați și tremură din cauza urletelor ciudatului ăla. Cică îl chema Marin, dar i se spunea Tartorul Marin. Brusc, nenea Jean simți că i se ridică tensiunea de nervi, se extrase de la birou, descuie ușa și se deplasă tropăind cu cele 125 de kilograme ale sale spre biroul de unde se auzeau strigătele. Ajuns în fața ușii, bătu cît putu de tare cu pumnul în ușă și năvăli în încăpere ca un tanc rusesc scăpat de sub control, urlînd cât îl țineau bojocii, fără măcar să se uite la sinistrul personaj care prezida ședința ” Să trăiți! Sunt Popescu Jean și m-am prezentat la ședință!”

După primele momente de perplexitate, o liniște adâncă se așteru în sală și nenea Jean se uita cu milă la chipurile speriate ale colegilor, apoi cu o ură nedisimulată spre tartorul din capătul celălalt al sălii. Dar, lucru foarte ciudat, tartorul se uita la el cu ochii holbați și după câteva secunde de uimire, spuse pe o voce gîtuită : ”Dar cine ești dumneata domnule și cum îndrăznești domnule să intri în…. nenea Jean? Nenea Jean??? Nenea Jean chiar dumneata ești???? Nu îmi vine să cred… nenea Jean??? Mirat că îi știe numele, Jean se uită mai bine la omul cel fioros și o expresie de uimire i se așternu pe chip: Ăăă….Marin… Marinel??? Marinele tu ești??? Marinele, băiete ce mă bucur să te văd… da ce ai cresut mă tată… și ce voce fioroasă ai… !!” Și fiorosul care acum răspundea la numele de Marinel se metamorfoză instant și aproape fugi până la nenea Jean, pe care îl îmbrățișă călduros, invitîndu-l să stea lângă el în prezidiul sălii. Apoi după câteva momente, pe o voce gâtuită de emoții, se adresă oamenilor înmărmuriți de uimire. ” Ăăăă… da… acum mai bine de douăzeci de ani când eram nou angajat, nenea Jean a fost tutorele meu și timp de doi ani m-a învățat meserie. Apoi drumurile noastre s-au despărțit fiindcă eu am fost mutat cu servicul în altă parte. Dacă am ajuns în funcția pe care o am acum, i se datorează în mare parte lui nenea Jean. Puteți să vă considerați norocoși că sunteți colegi cu el.” Apoi oftând, Marin luă o hârtie de pe birou, o împături încet, după care o rupse și o aruncă la coș.” Din respect pentru nenea Jean, avizul meu va fi unul favorabil. Nenea Jean, hai să bem una dintre cafelele tale celebre și să stăm la povești…” și tartorul Marin devenit acum Marinel îi deschise ușa cu respect lui nenea Jean, lăsând asistența mută de uimire, dar și speriată. La ieșirea celor doi pe ușă, din sala arhiplină se auzi un oftat general de ușurare…

Ultimul asediu

Undeva pe bătrînul continent, cam la 3205 ani după încheierea Primului Războiului Troian…

Dimineața era umedă și rece, dar bărbatul nu avea să o uite prea curînd. Se urcă încet pe zidurile cetății așa cum făcea de cîteva luni bune, ca să arunce o privire dis de dimineață. La început crezu că e doar o iluzie, dar cînd în sfârșit văzu linia puțin îngroșată de la orizont, inima începu să îi bată cu putere și mîinile să îi tremure. Erau acolo. Cei de care se temea, veniseră. Nu, nu era nici o iluzie, erau acolo și împresurau cetatea lor de jur împrejur. Știa că la un moment dat urmau să ajungă și la ei, dar sperase pînă în ultimul moment că îi vor lăsa în pace și vor pleca mai departe. Se pare că nu era cazul. Oamenii veniți din alte ținuturi le povestiseră adesea în jurul focului de tabără despre ei. Nu aveau nume, apăruseră de nicăieri sau mai degrabă din pustiurile Asiei și porniseră încetul cu încetul să cucerească toată lumea. La început erau puțini, dar pe măsură ce trecea timpul, rândurile lor se tot îngroșau. Nu se grăbeau, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Rând pe rând înconjurau cetățile și nu plecau de acolo până ce toți cei dinăuntru nu veneau în rândurile lor. Apoi se urneau mai departe, spre alte cetăți. Mergeau pe jos și erau conștienți că simpla lor prezență inspira o teamă soră cu moartea.

În prima zi, aproape toți cei din cetate au urcat pe meterezele cetății ca să îi vadă, să se convingă cu ochii lor. Linia subțire de la orizont începea să se îngroașe tot mai mult. Mai aveau totuși cîteva zile bune până să ajungă la ei. Lipsa lor de grabă te înnebunea pur si simplu. De acum, dimineața și seara, bărbatul se urca pe zid și măsura din ochi cît mai au până să ajungă la cetatea lor. După câteva zile, deja se vedeau bine cu ochiul liber. Erau mulți, din ce în ce mai mulți. Bărbatul știa ce avea să urmeze și deși își storcea mintea, nu găsea nici o rezolvare. Din spusele călătorilor, oamenii aceia mărșăluiau pur si simplu pînă înconjurau cetatea. Apoi stăteau acolo fără să se miște până când cei din cetate veneau unul câte unul alături de ei și le îngroșau rândurile. După ce pustiau cetatea, plecau mai departe, fără să aibă o țintă anume. Părea că vor să strângă alături de ei toată omenirea, fără să fie prea clar ce vor să facă după aceea.

Într-un final, după câteva săptămâni de așteptare, veni și ziua în care gloata aceea de oameni se opri în fața cetății. Pur și simplu se opriseră și așteptau, fără să scoată un cuvânt. Nu au trimis nici un sol ca să le spună celor din cetate să se predea. Doar stăteau și îi priveau pe cei de pe ziduri cu ochii stinși. Teama se citea pe fețele celor asediați. După câteva zile, cu nervii întinși la maximum, cei din cetate au început să iasă în grupuri mici și să se alăture hoardei care îi primea în rândurile ei fără un murmur. Apoi din nou așteptau. Zi după zi, numărul celor din cetate scădea. Bărbatul se obișnuise deja să stea pe zid și să îi privească. La început simțise teamă, dar acum îi era doar o imensă lehamite. Era conștient că în scurt timp toți cei din cetatea asediată vor ieși și vor trece de partea hoardei. El nu simțea nevoia să o facă. Era doar curios să vadă ce urma să se întâmple după aceea. Așa că se hotârîse să fie ultimul care va părăsi cetatea. În ultima noapte petrecută în cetate, la un moment dat din cauza epuizării adormi buștean, un somn fără vise. Se trezi dimineață absolut buimac de cap. Ridică privirea obișnuit să vadă mulțimea care înconjura cetatea, dar spre uimirea lui, nu mai era nimeni. Peste noapte, hoarda plecase așa cum venise, în cea mai mare liniște. Se mai vedea doar o dîră cenușie la orizont…