Măreața ședință de vineri

Prolog

Era ora 15 trecute fix cînd absolut fără vreun avertisment, telefoanele au bipăit scurt și intens, pe whatsapp. Toți cei prezenți birou se crispară. Nu putea fi decât o veste proastă. Nu s-au înșelat. Ședință importantă cu tot efectivul la 15.40 scria în mesajul malefic. Colegii se uitau unii la alții cu priviri pierdute în spațiu. Nimeni nu mai avea chef de lucru. Ce mama măsii era așa de important vineri dupămasă la ora asta?? Nu putea să amîne ședința pe luni dimineața? Pe bune?? Colegii care deja plecaseră de la birou s-au întors în grabă, murmurînd înjurături printre dinți. Fără nici o tragere de inimă, fiecare își luă agenda și se strecură pe ușa sălii de ședințe. O întrebare nerostită stătea pe buzele fiecăruia. Chiar era necesară o ședință la ora asta? Se prăbușea instituția dacă se amâna ședința până luni dimineața? Ce era așa de urgent și important?

Nu am înțeles și nu voi înțelege niciodată motivul ședințelor ținute vineri după-amiază, de preferință cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului. În primul rând că suntem oameni, nu mașini. După o săptămână de stres și alergătură continuă, nu mai vrei decât să se termine ziua de vineri și să pleci unde vezi cu ochii. Nu mai dai nici un randament. Ești obosit, sătul, scârbit și îngrețoșat cât șapte. Ce poate fi atât de important de comunicat, astfel încât să nu poată aștepta până luni dimineață? Atunci oamenii sunt relaxați după weekend. Servesc o cafea de dimineață la birou și pălăvrăgesc unii cu alții. Atmosfera este destinsă și prietenoasă. Ședințele sunt chiar un mod plăcut de socializare fiindcă nu are chef nimeni să înceapă lucrul de luni dimineață. Sau cum spunea un șef de-al meu cu ani în urmă ”Să începem săptămâna în mod plăcut cu o pauză… de cafea!” Deci ședințele trebuie ținute luni dimineață. Atunci pot dura chiar și două sau trei ore, fiind însoțite neapărat de cafea. Oamenii sunt bine dispuși, nimeni nu e supărat sau nervos. Fiecare își face planuri cum să tragă mâța de coadă cât mai eficient sperând să îl prindă ora 16 , cât mai relaxat. Deci în mod absolut evident ședințele trebuie ținute luni și în nici un caz vineri. Plus că vineri e zi scurtă, așa că nimeni, dar absolut nimeni nu are nici un chef de ședințele ținute la ora 15.30

Epilog

Șeful intră furtunos în sala plină. Oamenii se ridicară în picioare din reflex. Apoi se așezară la loc oftînd. După ce ajunse la locul său, comandantul trînti un maldăr de hîrtii pe masa de ședințe, și se uită încruntat la cei din sală. Oamenii își fereau privirile, așteptîndu-se la ce putea fi mai rău. După cîteva momente de tensiune maximă, comandantul începu să râdă în hohote de parcă o luase razna subit. ”Ha, ha, ha, credeați că ținem ședință, nu-i așa? Am vrut doar să vă spun weekend plăcut și să nu conduceți mașinile după ce consumați alcool! Să nu mai aud de voi până luni! Liber toată lumea!” După un moment de perplexitate, toată suflarea prezentă în sală începu să aplaude și să strige Urrraaaaa!!!! Oamenii se buluciră spre ieșire și în mai puțin de două minute sala de ședințe era mai goală decât mintea unui elev în prima zi de vacanță…

Visul unei nopți de toamnă

Ziua aia a fost criminal de obositoare. Pe lângă programul normal, am mai avut parte și de telefoane cu tot felul de cerințe care de care mai aberante și mai urgente. Ajunsesem să mă uit la ceasul din birou care se mișca la viteza unui melc îndopat cu frunze de aloe vera și care parcă abia se mișca. Nu mai venea o dată ora de plecare. La un moment dat am încuiat ușa de la birou, doar, doar mă lasă toată lumea în pace. Apoi tiptil, tiptil, am coborît scările și efectiv am luat-o la goană, sperînd să nu mă abordeze cineva cu vreo problemă taman atunci. Nici nu știu cum am ajuns acasă, am mormăit un salut și efectiv am căzut leșinat în pat, fiind sigur că voi fi chinuit de coșmaruri. Nu a fost așa. Spre uimirea mea, deși știu că nu ne alegem visele, de data asta a fost un vis foarte interesant.

Eram undeva prin primăvara lui 94 sau 95, într-o vineri seara. Știam că e vineri fiindcă a doua zi nu trebuia să merg la școală și puteam să stau până târziu afară, la un fotbal. M-am dus încet spre locul unde ne adunam pentru meciurile de fotbal în cartier și am văzut că meciul era în toi. Acolo pe teren erau cam toți prietenii mei și deși acum toți au peste 40 de primăveri, unii chiar spre 50, erau ei, cei de atunci, așa mici și slabi cum îi cunoscusem. Echipele erau complete și deși eram considerat cam cel mai bun portar din zonă, nu am vrut să joc. Cei care stăteau în poartă își doreau și ei să joace și se uitau la mine cu teamă să nu fie înlocuiți, dar am făcut semn că nu e cazul. Prietenii și vecinii mă porecleau pe atunci Răducioiu, sau Răducanu, nume care mă încântau, fiind vorba de fotbaliști renumiți, chiar dacă numai unul dintre ei fusese portar de națională, dar m-am dat lovit, cum se spune și nu am vrut să joc. Adevărul e că simțeam și în vis oboseala de peste zi și nu aveam chef de agitație. Pur și simplu mă uitam cu încântare la meci, cu toată fierberea lui obișnuită, strigăte, pase, faulturi, lovituri libere, din când în când câte un Goooolllll!!! contestat bineînțeles de echipa adversă. La un moment dat, în timp ce mă uitam pe teren, am realizat că mulți dintre cei care jucau acolo, acum sunt plecați prin țări străine, unii sunt morți, de alții chiar nu mai știu nimic. Dar nu mai conta. Acolo, pe terenul de fotbal erau din nou copii, râdeau, glumeau, se împingeau și se bucurau de după-amiaza călduroasă. Și eu nu doream decât să stau liniștit pe iarba ce împrejmuia terenul de joc și să mă bucur de meci. Simțeam praful de pe teren cum îmi intra în nări și mă bucuram în sinea mea că pot să îi revăd din nou pe toți la un loc. Eram din nou copil și trăiam fiecare moment de fericire. Știam că după meci vom merge cu toții la buticul de la colțul străzii ca să comentăm fiecare fază a jocului și să savurăm cîte un suc TEC rece ca gheața la pahar de plastic…

Brusc, m-am trezit. Nu știu cât am dormit, dar mă simțeam odihnit. Parcă dădusem jos din spinare vreo 30 de ani. Am încercat să adorm din nou ca să reintru în vis, dar nu a fost cazul. Poate într-o altă zi obositoare…