Pana de la ureche


Prolog

Atmosfera din biroul uriaș era serioasă și scorțoasă. Cumpărătorii, însoțiți de avocații lor care verificaseră fiecare cuvânt al contractului întins pe zece file afișau costume de firmă impecabil asortate. De partea cealaltă, cei care vindeau afacerea se prezentau la rândul lor atât cât puteau ei de sobri. Parcă fiecare gest fusese repetat de zeci de ori și orice surpriză era exclusă. Ca să le ia maul la vânzători, cumpărătorii pregătiseră un stilou marca Graf Von Faber cu peniță din aur și safir care valora lejer 2000 de dolari pentru semnarea contractului. Întradevăr, stiloul arăta splendid și era așezat într-o cutie argintată cu încrustații complicate. Vânzătorii păreau impresionați. Reprezentantul cumpărătorilor semnă plin de fală contractul cu stiloul cel scump și frumos. Tânărul care semna contractul din cealaltă parte scoase un stilou mult mai ieftin și se pregăti să semneze hârtiile. Înainte să semneze, aruncă o privire spre fețele cumpărătorilor și le văzu zâmbetele disprețuitoare. Puse stiloul cel ieftin pe masă, se scotoci bine în buzunare, scoase de acolo un pix de unică folosință care valora cu greu 1 leu și rapid semnă toate paginile contractului. Apoi cu un rânjet diabolic propuse cumpărătorilor să facă shimb cu stiloul lor…

În copilărie scrisul era o problemă serioasă și de aceea eram obligat să scriu cu stiloul. Altceva nici nu se admitea. Prin clasa a treia tata mi-a făcut cadou un stilou aurit cu peniță aurită de făceau colegii din clasă pelerinaje la mine la bancă să vadă minunea de stilou. Cu toate astea nu am scris nici mai frumos, nici note mai mari nu am luat, iar coala de sugativă era mereu plină de pete de cerneală. Ca și caietele mele dealtfel. Banca de la școală nu avea wireless, dar avea două locșoare pentru călimara de cerneală, fiindcă exista riscul să te lase stiloul când îți era lumea mai dragă. Citisem undeva că în urmă cu sute de ani caligrafii și cei învățați scriau cu o pană de gâscă înumiată în cerneală. Din câte pot să-mi dau seama pana de gâscă trebuia înmuiată destul de des în cerneală fiindcă nu cred să fi avut rezervor. Plus că și hârtia era rară și scumpă și dacă o stricai sau scriai urât, era vai de mama ta. În gimnaziu am renunțat la vestitul stilou și am adoptat pixul. Ăsta măcar nu curgea și nu era nevoie de sugativă. Plus că era ieftin și dacă se spărgea luai altul fără să fii urechiat de părinți.

Zilele trecute discutam cu un coleg când l-am văzut că scoate un stilou și scrie ceva. Am rămas perplex. Nu mai văzusem stilou de ani de zile. I-am cerut stiloul și l-am admirat. Întradevăr, cerneala stiloului nu poate fi copiată nici de cele mai bune pixuri cu gel, e ceva unic. Dar în ziua de azi când mereu rămân fără pixuri și trebuie să notez ceva în timp ce cu o mână conduc mașina și cu celalaltă halesc un sandwich luat de la colț, mi-ar fi imposibil să scriu cu stiloul. Plus că exceptând școlarii, nimeni nu prea mai scrie de mână. Calculatorul și imprimanta sunt ustensile fără de care nu se mai poate trăi. Și nici nu trebuie să te mai chinui să scrii frumos. Iar  dacă vrei neapărat, memoria calculatorului are și litere care le imită pe cele scrise cu mâna, ba chiar sunt mai frumoase.

Una peste alta am citit că de la inventarea pixului s-au vândut peste 100 de miliarde de exemplare. A fost folosit inclusiv în Al Doilea Război Mondial de piloții bombardierelor care nu puteau folosi stilourile fiindcă din cauza presiunii aerului stilourile explodau și se mânjeau cu cerneală. Dar înainte de toate, pixurile simbolizează egalitatea și camaraderia. Când ați împrumutat ultima dată un pix și nu l-ați mai dat înapoi?

Epilog

Ușa clasei se deschise brusc și copiii se ridicară respectuoși în picioare. Tovarășă învățătoare împreună cu tovarășa directoare intrară în clasă cu aplomb. După citirea catalogului, învățătoarea le spuse elevilor să scrie o compunere despre toamnă. În timp ce elevii scriau conștiincioși, tovarășa directoare trecea de la unul la altul, urmărindu-i. La un moment dat, Gigel care era izbit de inspirație și scria de mama focului începu să agite stiloul care refuza să-l asculte. Grijulie nevoie mare, directoarea se îndreptă rapid spre banca lui Gigel cu o privire blândă pe față. Băiatul prins de problemă  nu o observă pe directoare și scutura întruna stiloul buclucaș. Directoarea puse mâna pe umărul băiatului, dar în acel moment stiloul își reveni și cerneala sări stropindu-l pe Gigel pe mână și pe directoare pe față de la frunte la bărbie. Acum tovarășa directoare arăta ca o coală de sugativă plină de pete de cerneală. Gigel se uită speriat în spate, văzu chipul albastru al directoarei, își puse mâna la gură și începu să râdă în hohote, urmat de întreaga clasă. Până și porumbița aflată pe pervazul ferestrei părea că zâmbește. Din nu se știe ce motiv, tovarășa directoare era singura care nu zâmbea…

Anunțuri

Un gând despre „Pana de la ureche

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s