Prolog

Omul slab se uita cu ochii stinși către tovarășul său ” Două stenturi mi-au montat… doctorul spune că nu am de ce să mă îngrijorez, voi fi bine… Doamne ajută să fie așa! Mă duc să aprind o lumânare la capela din curtea noastră… să fie bine…”

Zilele trecute am fost la spitalul de cardiologie din Timișoara. După ce am rezolvat cele necesare, am observat o micuță capelă în curtea spitalului. Brusc m-am hotărât să intru. Puțină curiozitate, puțină dorință de a spune o rugăciune într-un loc sfințit. De când am intrat, am observat că este foarte mică, dar aveam un sentiment de siguranță. Am spus câteva rugăciuni, apoi am stat… am stat și m-am uitat în jur. Capela este închinată Sfântului Apostol Luca. Este foarte frumoasă, micuță dar plină de ceva de nedescris. Ca un har dar foarte puternic, ca un fel de… nu știam nici eu. Am vrut să plec, dar nu am putut. Nu puteam să mă mișc de acolo, deși ușa era deschisă. Parcă eram țintuit de podea, parcă aș fi căutat ceva, dar nu știam ce. Doar mai fusesem în zeci de biserici și mănăstiri din țară și din Europa, în Italia, Spania, Belgia, dar… era ceva acolo. Stăteam și contemplam micuța capelă cu ochii holbați. Și brusc…s-a făcut lumină.

Am înțeles. Ce simțeam eu erau sutele, miile, zecile de mii sau poate sutele de mii de rugăciuni făcute din suflet de bolnavii spitalului, rude, medici, și alte mii de oameni care trecuseră pe acolo. Cu inima nu te joci. Orice operație pe inimă e pe linia dintre viață și moarte. Auzeam rugăciunile celor dragi… Doamne te rog  ajută-mi mama… tatăl…copilul…fratele…sora, Doamne ajută-i Doamne te rog nu îi lăsa, Doamne ajută-ne, Doamne nu ne lăsa. Apoi erau rugăciunile de mulțumire de o curățenie și sinceritate ce nu vi le pot descrie în cuvinte. Doamne îți mulțumesc că trăiesc…  Doamne Iisuse Hristoase îți mulțumesc că sunt încă viu… Maica Domnului știu că ai fost alături de mine și Îți mulțumesc… Sfinte Luca mulțumesc că m-ai ajutat… Mulțumesc….Mulțumesc…Mulțumesc… Mii, zeci, sute de mii de mulțumiri și lacrimi… multe lacrimi care parcă intraseră în zidurile micuței capele… simțeam puterea tuturor sutelor de mii de rugăciuni de parcă era un val…

La un moment dat, complet amețit, am ieșit din capelă. Nu vă pot descrie ce simțeam,dar dacă vreodată aveți impresia că rugăciunea vostră nu este destul de puternică, ar trebui să mergeți să vă rugați în capela oricărui spital. Ca să puteți simți pe voi înșivă puterea sutelor de mii de rugăciuni spuse din adâncul sufletului…

2 gânduri despre „O capelă micuță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s