Specialistul romanesc…


Greseala din titlu e voita si imi apartine. Ma gandeam zilele astea la feluritele cursuri de calificare pe care le-am facut si pentru care am primit tot felul de diplome care de care mai frumoasa si mai colorata, de care normal ca eram tare mandru. De fapt, daca era sa fiu cinstit, diplomele alea nu ma faceau cu nimic mai pregatit in domeniul respectiv. Cursurile erau cam plictisitoare si examenele, fara nici o exceptie erau aranjate, protocolul era protocol si toata lumea lua cu nota mare, ca de, trebuia sa ia ceva pentru efortul depus, nu? Cele mai dragute erau cursurile „obligatorii” in care mergeai de luni pana vineri. Luni era ziua de acomodare cu colegii si profesorii, marti de obicei profesorul n-avea chef de predare , miercuri era zi de meci, joi era joi si vineri toata lumea dadea „dreptul” pentru protocol si promova in proportie de 100% EXAMENUL. Si de aici incepea distractia. Brusc deveneam specialist cu DIPLOMA in materia respectiva si trebuia sa ma intorc la locul de munca.  Seful meu care ma trimisese la curs de abea astepta sa ma intorc, sa ma incarce cu sarcini noi de serviciu, cum ar fi reparaţia frigiderelor sau reparaţia aerului conditionat din firma, ca de, eram ” Her Spetzialist”, nu? Si asa imi dadeam seama ca ma dusesem la curs bou si iesisem vaca, sau viceversa. Si abea atunci incepea chinul sa asimilez de unul singur ce nu ma interesase in timpul scolarizarii. Am avut ocazia uneori sa asist la demonstratiile de virtuozitate ale unor „specialisti” chemati sa descurce problemele lasate de altii pe motiv ca „Lasa ba ca vine mesterul, el se pricepe.” Mesterul venea, privea situatia cu adanca intelepciune, se tragea de barba, mormaia tot felul de interjectii „Aha, da, inteleg, deci, de acolo vine, pai, cum, a, e clar…” si se uita catre prostime cu un soi de mila. „Cum ma, pentru atata lucru ma chemati pe MINE, sa pierd timpul de pomana?!? Ia luati si faceti voi ca eu nu ma incurc cu nimicuri de-astea!!” In realitate, mesterul sau „maistorul” cum mai sunt numiti, era complet pe dinafara dar trebuia sa-si pastreze aura de intelept si profesionist. Pana la urma se gasea un amarat de ucenic sau mai stiu eu ce alt muncitor simplu care rezolva problema si cine credeti ca era laudat? Maistorul, fireste, ca doar el a rezolvat problema, nu?

Am observat ca in Romania unul din sporturile nationale este „Fuga de raspundere” asimilata generic sub denumirea de „Derogare de competenta”. Adica, „Asta nu e treba mea, du-te la ala de-i spetzialistu'” Si bietul cetatean se duce la alalalt specialist care il lamureste ca nici el nu-l poate ajuta si tot asa. Ei, dar cand e ceva de lauda, fiecare da din coate sa fie acolo cat mai in fata si daca el la ora cand s-a produs evenimentul era rupt de beat si dormea in sant, va sustine ca a fost de fatza si a avut un rol covarsitor in actiunea respectiva .

Sa va povestesc o intamplare de tot hazul. Intr-o unitate militara din Romania (nu pot sa va spun unde ca ar trebui sa va impusc dupa aia) se strica un aparat de maxima importanta. Normal ca tota lumea da vina pe vreme, pe rusi, pe Nato si pe incalzirea globala. Nimeni nu se pricepea sa repare aparatul asa ca se cheama un specialist din SUA. Si dupa o saptamana, vine Nenea Americanu’ la Bucuresti, il aduc cu alai la unitate, intra triumfator pe poarta si este dus la aparatul cu pricina. Aici, Nenea Americanu isi pune mainile in sold, se uita la aparat si spune „Da eu nu stiu sa repar aparatul asta, trebuie sa aduceti alt specialist…” Ia-l pe Nenea Americanu, du-l la Bucuresti, du-l inapoi in SUA. Bineinteles ca toata treaba a durat vreo 3 luni si uite asa a venit intre timp si liberarea asa ca n-am mai aflat daca au reusit pana la urma sa repare aparatul cu pricina…

Anunțuri

3 gânduri despre „Specialistul romanesc…

  1. ştii, ca amintiri sunt chiar interesante chestiile astea. de ce-ar mai râde prietenii dacă nu pentru prostiile pe care le văd sau le fac în viaţă? dar dacă stăm să ne gândim că e în joc soarta unei… naţii… mie mi se pare că sportul principal în România nu este fotbalul, ci fuga de răspundere. chiar sunt convinsă că oamenii (şi aici mă includ şi pe mine, nu vreau să mă cred – pentru că nu sunt! – mai bună decât alţii) fug de ideea de a-şi asuma răspunderea în orice: şi faţă de locul de muncă şi faţă de familie, şi faţă de educaţie şi faţă de relaţiile cu cei care ar avea nevoie de ajutor, fără a face parte din familie.
    îmi dau seama că este destul de greu să trăieşti asumându-ţi răspunderea, dar dacă n-o faci oricum nu trăieşti – pentru că fugi, hăituit de faptul că trebuie să dai socoteală, şi atunci nu reuşeşti să faci nimic, dar absolut nimic serios. asta sigur poate deranja pe cineva căruia chiar îi pasă să trăiască, dar dacă dorinţa e să fii cât mai plin de trăiri, fără să investeşti nimic… ei bine, poţi trăi o viaţă iresponsabilă.

  2. Cred ca specialistii nostri nu sunt toti la fel….dar recunosc, marea majoritate sunt asa…si eu ii testez pe cei care imi intra in casa, sa stiu daca il las sa se apuce de munca sau nu :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s