De data asta zic „PIUA”…


 Am primit zilele trecute o leapsa  de la Mazgalica http://mazgalica.wordpress.com/2011/01/21/o-leapsa-mai-speciala/

Am fost incantat pe moment, dar dupa ce ma vazut despre ce e vorba mi-am dat seama ca trebuie sa spun „PIUA”, ca in copilarie cand jucam Leapsa (la noi se numea „Prinsa”) si realizam ca nu fac fata. De ce? Pentru ca am blog de o perioada relativ scurta de timp si nu am apucat sa citesc decat maxim 2-3 procente din blogurile in limba romana, as ca este peste puterea mea sa fac un clasament al blogurilor. Si mai este ceva. Blogul este ceva personal. Poti sa ai postari foarte bune si apoi dintr-o data sa iti dispara inspiratia sa sa renunti sau sa ai postari nu neparat mai slabe, dar cu mai putine citiri. La fel cum un blogger care sparge gura targului cu postarile sale sa aiba la un moment dat postari mai slabe care sa-i indeparteze cititorii. Cred ca tocmai in asta consta frumusetea blogului. Nu exista „Comisia de cenzori” care sa stabileasca ce e voie sa scrii si ce nu. Nu exista reguli scrise, decat eventual regulile de bun simt care indeparteaza cititorii daca nu sunt respectate. Cu toate ca in ziua de azi nici macar asta nu e sigur. In mod normal, departajarea se face dupa numarul de cititori. Logica spune ca daca un blogger are posturi interesante, va avea din ce in ce mai multe accesari. Dar nu e neaparat adevarat. Uneori faima de om public sau politic al bloggerului aduce cititorii. La un moment dat si eu am citit blogul domnului Ion Iliescu. Credeam ca ma sa gasesc acolo impresii personale, amintiri din lunga si agitata sa viata. Dezamagirea a fost crunta. Am gasit discursuri politice din care nu am inteles absolut nimic si atunci am renuntat. 

Din cauzele prezentate mai sus am hotarat sa nu preiau leapsa aceasta, si sa va povestesc in schimb una din povestile citite in copilarie care mi-a placut foarte mult. Poate ati citit-o si voi. Daca nu, ascultati aici…

Demult, tare demult, pe cand oamenii erau mai buni si mai simpli, cand se bucurau pentru lucrurile marunte, era un imparat batran si intelept. Intr-o zi a venit la el un taran care i-a adus un cos plin cu caise parguite. Imparatul i-a multumit si l-a intrebat ce ar dori in schimb. Taranul i-a raspuns ca dupa ce imparatul va manca acele caise, sa-i inapoieze samburii de caiselor ca sa le planteze in gradina sa. Imparatul a fost impresionat de modestia taranului si a poruncit sa i se daruiasca un cal frumos. Taranul s-a intors acasa cu calul si a fost vazut de boierul pe pamanturile caruia locuia. Acesta l-a intrebat pe taran de unde are calul si taranul nostru i-a spus toata povestea. A doua zi, boierul nostru a luat cel mai frumos cal din herghelia sa si s-a duc cu el la imparat. Imparatul l-a primit si l-a intrebat ce problema are. Boierul i-a spus ca a adus calul imparatului la schimb pentru cel dat taranului. Imparatul i-a multumit si l-a intrebat ce doreste in schimbul calului. Boierul a raspuns ” Zece pungi cu galbeni, Maria Ta.” Imparatul l-a privit lung pe boier si a poruncit sa i se aduca rasplata. Un curtean a venit si i-a adus boierului o punga cu simburi de caise… Boierul a plecat si de atunci nimeni nu a mai auzit de el…

                                                            

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s